Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








A da o şansă imposibilului

        de Viorica Gligor

Clar de femeie, a lui Romain Gary, e o carte dureroasă, pe care o (re)citeşti cu respiraţia întretăiată, dacă ai resimţit, vreodată, sfâşierea provocată de pierderea persoanei iubite. Inevitabil, te regăseşti în confesiunea protagonistului, de vreme ce ai trăit disperarea de a nu mai şti cum să supravieţuieşti, ce să faci cu tine în absenţa fiinţei care te-a întregit şi ţi-a dat sens: „N-aveam nici cea mai mică şansă să o scot la capăt singur, iar motivul era foarte simplu: iubisem prea mult ca să mai fiu în stare să trăiesc doar cu mine însumi. Era o imposibilitate absolută, organică: tot ceea ce făcea din mine un bărbat era la o femeie”.

Scenariul narativ este construit cinematografic. Într-o zi ploioasă, în Paris, pe Rue de Bourbogne, un bărbat şi o femeie se întâlnesc într-o circumstanţă aparent banală, care se dovedeşte, totuşi, providenţială. Michel coboară dintr-un taxi şi o loveşte cu portiera pe Lydia, ale cărei pachete se împrăştie pe trotuar. Povestea se naşte din jocul fulgerător al privirilor şi al replicilor, din popasul pe care-l fac, împreună, într-o cafenea... Cei doi sunt protagoniştii unor drame existenţiale, naufragiaţi ai unor dezastre afective. Oameni profund nefericiţi, dar lucizi, care se solidarizează întru suferinţă. Conştienţi că salvarea nu e posibilă pe cont propriu, decid să lupte împreună împotriva destinului nefast, pentru a-şi recâştiga demnitatea şi speranţa: „Când un om este terminat, înseamnă mai ales că merge mai departe. Există un nazism care nu este doar cel al naziştilor, o asuprire care nu se sprijină pe nici o poliţie, o rezistenţă care nu este doar cea a armelor. Zei-maimuţă dansează în spatele nostru, invizibili, sub învelişul destinului, al fatalităţii, al soartei oarbe, şi noi ne vărsăm vieţile ca să le dăm de băut. Poate că se întâlnesc în fiecare seară, se uită în jos şi comentează calitatea programului. Au nevoie să râdă, pentru că nu ştiu să iubească. Dar există un drapel uman, există onoare. Este făcută din refuzul nefericirii, din refuzul acceptării. Despre asta-ţi vorbesc, despre o luptă pentru onoare”.

Lupta lor stă sub semnul imperativului de a uita, de a se ascunde din calea devastatoare a singurătăţii. De a se refugia în sufletul şi în braţele celuilalt, pentru a primi şi a dărui alinare, atunci când amintirile devin prea mistuitoare. Ceea ce îi leagă se nutreşte dintr-o foarte omenească nevoie de întrajutorare. Apropierea, deosebit de fragilă, are fluxuri şi refluxuri imprevizibile, deoarece mărturisirile îi înstrăinează uneori. Nostalgia paradisului pierdut devine atât de puternică, încât prezentul se spulberă.

Totuşi, în timp ce o priveşte pe femeia trecută de patruzeci de ani, cu părul alb şi „chipul crispat, aproape ostil”, Michel retrăieşte iluzia cuplului. Pentru că vindecarea fiinţei mutilate nu este posibilă altfel. Chiar dacă fiecare dintre cele două personaje pare a-şi fi consumat resursele interioare, bărbatul, asemenea unui credincios fanatic, îi propune Lydiei un pact riscant, cel al reinventării perechii: „Tu şi cu mine putem eşua: ştiu că este greu să faci o navă bună de ieşit în larg din ruinele a două naufragii. [...] Vino cu mine, dă o şansă imposibilului. N-ai idee cât de tare s-a săturat imposibilul şi câtă nevoie are de noi”. Răspunsul raţional al femeii respinge aceste salturi nebuneşti ale inimii, dar lasă loc promisiunii. Ea înţelege că nimic nu se poate construi pe nisipurile mişcătoare ale disperării. Tocmai de aceea este convinsă că nu se vor putea întâlni cu adevărat decât atunci când fiecare dintre ei va reuşi să se tămăduiască: „Pleacă singur la Caracas şi voi începe să cred în întâlniri”; „Într-o zi, când nu vom mai fi naufragiaţi, când vom fi într-adevăr noi înşine, ne vom revedea...”.

Michel este un exaltat al ideii de cuplu. Confesiunile lui, fie că sunt redate în replici, fie în monologuri, dezvăluie credinţa invincibilă că fiinţa umană nu poate trăi plenar decât prin dăruire totală, prin comuniune sufletească şi trupească: „Cuplul înseamnă un bărbat care trăieşte prin femeie, o femeie care trăieşte prin bărbat”. Chiar şi atunci când pare că nu mai are nimic de investit, protagonistul se simte dator să îmblânzească imposibilul: „Se pare că nu e suficient ca doi oameni să fie nefericiţi separat pentru a fi fericiţi împreun㠖 dar încercarea merită făcută”. Divinitatea căreia i se închină este Perechea, în sens mistic, arhetipal. Povestea sa rămâne o admirabilă pledoarie pentru împlinirea şi eternizarea prin iubire, cu atât mai mult cu cât celebrează imaginea cuplului dintotdeauna şi de oricând, a femeii ca parte definitorie, integrantă a bărbatului:„Poate că vor exista lumi noi, voci pe care nimeni nu le-a auzit încă, o fericire care nu va fi un gust de buze, o bucurie încă neimaginată, o plenitudine care nu va fi doar un clar de femeie, dar eu trăiesc doar din cel mai îndepărtat ecou al nostru. Nu se trăieşte decât din ceea ce nu poate muri”.

Cerul lăuntric al personajelor se luminează în scena finală a cărţii, în care se înfiripă bucuria unui mâine. Privirea lui Michel, frisonată de o tainică fericire, se limpezeşte şi îmbrăţişează manifestările viului: chipurile demne şi mândre ale trecătorilor, frumuseţea înduioşătoare a fetiţei blonde care „visa deasupra pantofului care-i căzuse şi pe care încerca să şi-l pună la loc”. Parfumul renaşterii persistă în pagină, discret şi învăluitor.

Clar de femeie rămâne un roman al încrederii în puterea mântuitoare a dragostei şi un elogiu închinat speranţei şi solidarităţii, capabile să reconstruiască edificiul sufletesc, năruit sub imperiul nefericirii: „Când două disperări se întâlnesc, pot foarte bine să dea naştere unei speranţe, dar asta dovedeşte doar că speranţa este capabilă de orice…”.

© 2007 Revista Ramuri