Caligrafii în nisipul râului

„Pãstrãvoasele sentimente” pe care le nutreºte Sabin Opreanu, în Gimnastica nisipului (Brumar, 2007), îl ajutã prea puþin pe trecãtorul om, rãmas tot un solitar înecat prin melancolii, dar fac multe pentru poet, conferindu-i personalitate ºi timbru distincte. Ca orice fire liricã autenticã, autorul este între sine ºi sine, ca într-o albie de râu, element ce revine, de altfel, obsesiv în figuraþia textelor, ca memento al forþei inexorabile ce te soarbe din veac, ca reflexie fascinatorie cãreia nu poþi sã i te împotriveºti, pentru cã, deºi „desuet”, râul este suprem: „Tot pe þãrmul Râului. / Privindu-l. / Cu teamã ºi dragoste neþãrmurite. / Cu ura neîmpãcatã. / Râul ehe! Desuet ºi el. / Neschimbat peisagiul”. Staza lucrurilor pare sã contamineze ºi putinþa retoricã, cãci elanul ataraxic romantic, reprezentat de aºezarea în sicriu, nu declanºeazã decât „cumplite baliverne”. Criza cuvintelor e resimþitã la fiecare pas stihuitor, în orizontul conºtiinþei clare cã „toate astea nu înseamnã nimic pe lângã foºnetul mierlei de pârâu în craniul rãtãcit de la / capãtul memoriei”.

Se spune cã Bãile Herculane – spaþiu al genezei poemelor din volum, dupã cum se indicã la finele fiecãrei secvenþe, cu precizãri, câteodatã, orgolios-riguroase ale orei: 11,31 sau 05, 34, dar ºi „într-o noapte cu ploaie” – creeazã o anumitã stare specialã a fiinþei, ba chiar existã în proximitate un pod-baraj învestit cu despovãrarea sufletului plin de tormente. Dacã este aºa – ºi probabil cã da – destinul scriitoricesc se dovedeºte ca ºi asigurat, din moment ce la chinuitoarea întrebare pe care ºi-o pun cu toþii – „dacã mai pot scrie”, cum sunã ºi titlul unui text – Sabin Opreanu rãspunde afirmativ, chiar cu multã voinþã. A vorbi „despre Râu”, cu rãbdare de bun privitor, fãrã apel la simbolistica previzibilã, gãsind mereu asocieri ce nu-þi dau senzaþia aceea jenantã de déjà-vu, constituie o formã, pe cât de bizarã, pe atât de captivantã, de potenþare-exorcizare cel puþin a douã stãri tiranice. Pe de o parte, ameninþã, insidios, greaþa: „Pe când nisipul ãsta îºi rãsucea mustaþa / Cînd prea târziu pe râuri se risipea ºi ceaþa / Prin mine adormitoare se lãfãia chiar greaþa”. Cum terþina este plasatã ca motto al plachetei, vedem cã dispoziþia contemplatorie vampirizeazã, sau, mai bine zis, hipnotizeazã, strangulând sevele vitale, cele rãspunzãtoare de excitaþiile capricioase, dar negreþoase, ale vieþii în genere. Nu e de mirare, atunci, cã cealaltã stare se aratã tristeþea, care dispune ºi ea, ca vechi luptãtor, de o rãbdare asemãnãtoare cu aceea a poetului, un panteist intratabil, altminteri: „aºa ºi albina cu harul ei înzãpezit între cotloanele singurãtãþii / ci ºi pe potecile celei mai visãtoare lacrimi / nu vom regãsi melancolice absenþe ºi cruditãþi rãbdãtoare / atâta timp cât s-a risipit pentru ca aceastã tristeþe sã devinã deplinã”.

Un rãzboinic e ºi poetul, cãci el ne oferã frecvent figurãri ale beligeranþei, la modul blând însã, cu încleºtãri unde anduranþa, nu rapiditatea ori forþa conteazã – doar aºa versul poate învinge „tactica leului”. Sentimentul cã poezia e înarmatã ºi luptãtoare nu intrã la categoria noutãþi, însã modul suav-ferm al instalãrii în condiþia ingratã de apãrãtor pânã la capãt al unei specificitãþi se reþine. Conflictul implicã, desigur, ºi un arsenal, în frunte cu „spada de rouã”, ºi fortificaþii, „cazemata” stihuitorului fiind, cum altfel, biblioteca. Cea mai de seamã tacticã utilizatã pentru aproprierea victoriei are ca ax „regândirea”. Comportamentul liric implicã recalibrãri ale planului de bãtaie, sub imperiul grijii permanente de a nu atinge blocajul emisiei verbale, ºi-aºa parcimonioase: „Am regândit ceea ce curgea prea încet prima datã / În matca unei înspãimântãtoare liniºti”. Privim exact în centrul entropic al activitãþii de creaþie: „Tot ce regândeam mi se pãrea mult mai important decât gândul însuºi”. Memorabil devine autorul când îºi defineºte breasla, sau, mai precis, când aproximeazã ceea ce s-ar numi, îndeobºte, har, cu însemnele lui înºelãtoare: „dar cu gingaºa schimonosealã / poeþii de mâine rataþii de azi masturbeazã comoditãþile asuprite / ºi suflã aidoma potcovarului noi semne cãluþului de lemn scos din debara precum o / armã necunoscutã”.

Corniþele autopersiflãrii nu-ºi întârzie însã apariþia, într-o bunã ºi salubrã tradiþie a verificãrii validitãþii versului prin turnarea într-un tipar colocvial sau „umoristic”. Efectul de insolitare sporeºte prin racordarea bruscã a unor segmente reflexive la un registru sec-funcþional, într-o manierã ce aminteºte irezistibil teoria mecanicului placat pe viu: „Sigur cã m-am obiºnuit cu complimentele greierilor ºi cutezanþa furnicii / împotriva tuturor schelãriilor liricoide. Dintr-o  fabulã poþi extrage o grãmadã de atomi / folositori pentru propulsarea motorului cu apã de ploaie”.  În altã parte, un poem cu mizã declaratã, intitulat anume Calendare decolorate, evocând o lume dispãrutã a tihnei, se încheie nu în notã melancolicã, ci cu o „pozã” tipicã de resemnare bine temperatã: „în problema aceasta soluþia cea mai rezonabilã se poate primi din partea cocostârcului / a sta într-un picior mi se pare o rezolvare judicioasã”.

Discretã, evanescentã, poezia lui Sabin Opreanu are ceva dintr-o stampã caligrafiatã asiaticã, cu uimiri ºi replieri, cu tuºe fine bune sã camufleze tumultul interior.