Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Greutatea poetului în cuvinte

        de Silviu Gongonea

Putem afirma, fără urmă de îndoială, că Adrian Bodnaru este de profesie poet. Un profesionist, căci meseria lui e brăţară de aur, iar dacă cuvintele i-ar fi echivalate în metalul preţios, ar fi unul dintre cei mai bogaţi poeţi în viaţă. El este, totuşi, unul dintre discreţii dereglatori de sisteme şi unul dintre marii poeţi ai lumii de pe strada sa. A trăi poetic nu este o exagerare în cazul său.

Cu Cidul Berlinei, a trecut de zece volume de versuri, nu a rămas la numărul perfecţiunii, după ce, tot pe parcursul anului trecut, îi apăruse O vară întreagă sau mai multe la rând, care nu dezvăluia nici ea prea multe, dincolo de brizbizurile titlului, decât când vei fi parcurs întreg ritualul lecturii. Şi asta pentru că Adrian Bodnaru este printre puţinii poeţi de la noi ale cărui cărţi cer un efort participativ suplimentar, într-un parcurs labirintic ce necesită numeroase chei de ordin referenţial-livresc. Fără această simbioză asumată la ambele capete, cel al impulsului provocator şi cel al aşteptării fertile, poezia-i şi-ar pierde vigoarea şi farmecul.

Pseudo-poem eroic, poem de dragoste, parodie istorică, epopee suprarealistă, thriller poetic, poezie a poeziei sunt tot atâtea expresii care ar putea caracteriza Cidul Berlinei şi tot nu ar fi suficient. Volumul certifică ceea ce era ştiut despre maniera de lucru a autorului Cifrei latine: textele sale sunt rezultatul topirii alchimice a mai multor formule poetice, al reaşezării şi fluidizării discursului până la recurenţa febrilă de tip bacovian. Adrian Bodnaru este un impetuos arhitect al frazei, dar pornirea nu vine dintr-o incontinenţă verbală, ci dintr-o curioasă efervescenţă a fondului său ludic, care precedă opera şi se răsfrânge în conduita sa. În lipsa acesteia, versurile sale nu ar aminti decât de un trist şi nereuşit exerciţiu de depersonalizare şi depoetizare, de un joc gratuit fără acoperire ontologică.

Posedând un stil greu de confundat, el a reuşit într-un fel cu totul particular să se reinventeze cu fiecare apariţie editorială, nu a eşuat în autopastişa sterilă şi în manierismul facil. A găsit întotdeauna resursele pentru a-şi rearanja materialul poetic care este de o familiaritate bizară. „Meşteşugul“ poeticesc este dublat, în cazul său, de abilitatea genuină de a produce, de la nivelul fiinţării, perturbări instanţei emiţătoare. El lucrează pe spaţii mici, contorsionează sintaxa până la a o preface într-o pastă sfârâitoare. Nu este mai puţin adevărat că viziunile sale au ceva din insolitarea şi derularea onirică specifice suprarealiştilor altoite pe ermetismul mallarmean. Jucărioarele lingvistice ale lui Adrian Bodnaru nu sunt menite a trezi curiozitatea şi fascinaţia faţă de un product de artizanat poetic, ele au statutul unor capodopere în miniatură ce ocupă întotdeauna prim-planul în vitrină: „De Paşte/ i-am făcut cadou o colivie/ cu un taxi galben înăuntru// A plâns de emoţie/ şi ne-a asigurat/ că-şi va aminti mereu de noi:/ cum urcăm în faţa barului,/ tari ca nişte seminţe,/ şi cum suntem lăsaţi albi/ acasă.// Apoi s-a rezemat de pervaz/ şi am petrecut toată noaptea.// În zori,/ l-am abandonat acolo:/ era fericit.“ ([De Paşte…]).

Prin secvenţele narative liminare plasate astfel pe post de captatio, volumul aduce o schimbare de ordin enunţiativ, fapt ce oferă o anumită dinamicitate demersului. Este, cu siguranţă, o mutare abilă în plan paradigmatic menită a evita blocajul mecanismelor textuale. Jocul parabolelor oferă iluzia înaintării spre un centru luminos, un topos para-personal, dens şi persistent prin amănuntele pe care le oferă, încât îl putem credita ca autentic: un oraş, un taxi, un bar, o masă, muzică, chipuri, personaje, detalii inubliabile şi o sumedenie de poveşti cu miez. Dincolo de pornirile ironice şi parodiante, răzbate un suflu confesiv-interiorizat proaspăt. La întretăierea celor două planuri se produc scurtcircuitări asemănătoare unor focuri de artificii. În acest punct, poezia rămâne suspendată între limbaj şi stare, ca o punte peste vacuum: „Poezia lui era un implant:/ trebuia declarată-n aeroporturi.// Îşi amintea de ea/ doar în timpul percheziţiilor trupeşti/ şi adesea mă aştepta în bar/ cu mâinile depărtate.// Apoi,/ totul intra în normal:/ ne urcam pe maşinile de poliţie/ şi turnam sare pe girofarurile roşii;/ pe cele albastre, nu.// Reveneam la masa lui/ şi-mi povestea cât de fericit fusese/ la tinereţe.// Era destul să-şi arunce o rimă în tavă,/ peste curea,/ ca să zboare în voie.// Acum purta catarama sub piele,/ şi numai în noaptea/ cea mai fierbinte/ i-o deschidea,/ după cum bănuiserăm de mult,/ o femeie.“ ([Poezia lui era un implant...]).

© 2007 Revista Ramuri