Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Jocul periculos al dedublării

        de Viorica Gligor

Romanul autobiografic Confesiunile unei măşti marchează debutul spectaculos al scriitorului nipon Yukio Mishima, la vârsta de douăzeci şi patru de ani. Mărturisirea hiperlucidă şi introspectivă a protagonistului, un posibil alter ego al autorului, reconstituie itinerarul unei căutări ardente a sinelui, ascuns dincolo de aparenţele realului, de normele morale şi sociale ale anilor ‘40 din secolul trecut. Tânărul bolnăvicios, însingurat şi interiorizat, descendent al unei vechi familii japoneze, aflate în declin, a trăit revelaţia timpurie a „lumii ca teatru”. Care a generat drama (auto)cunoaşterii: „Toată lumea susţine că viaţa e o scenă. Dar nu cred să fie prea mulţi cei care, asemenea mie, vor fi început să perceapă viaţa astfel încă de la sfârşitul copilăriei. Până să ies din copilărie am devenit ferm convins că astfel stau lucrurile şi că trebuie să-mi joc rolul fără să-mi dezvălui vreodată adevărata identitate”.

Kochan şi-a petrecut copilăria sub tutela unei bunici posesive şi autoritare, excesive în iubirea faţă de nepotul favorit. Naratorul subiectiv consemnează cu autoironie această dependenţă afectivă: „La treisprezece ani, aveam o iubită de şaizeci, plină de dragoste faţă de mine”. Complexat de fragilitatea sa fizică, marginalizat de colegi, puberul s-a refugiat în universul cărţilor. Ca un fel de compensaţie psihologică, a resimţit o atracţie stranie pentru trupurile masculine viguroase şi pentru luptele sângeroase şi violente din romanele citite. Întâmplător, a descoperit, într-un album de artă, pictura lui Guido Reni care redă imaginea martiriului Sfântului Sebastian. În timp ce-i contempla frumuseţea desăvârşită, a fost profund tulburat, atât estetic, cât şi senzual. De fapt, atunci a trăit cea dintâi experienţă erotică stigmatizantă: „Nu iradia altceva decât tinereţe, lumină, frumuseţe şi bucurie a firii. În contrast cu planul secund, crepuscular, trupul său gol, de un alb fără seamăn, strălucea. Braţele vânjoase, de oştean deprins a mânui arcul şi sabia, le avea ridicate într-un unghi cât se poate de firesc, cu încheieturile legate cruciş chiar deasupra frunţii. Capul şi-l ţinea uşor ridicat, iar ochii, deschişi în pace profundă, căutau spre gloria cerească. Pieptul semeţ, abdomenul supt şi mijlocul puţin contorsionat trădau nu durere, ci o plăcere languroasă adăstând ca o aura muzicală. Să nu fi avut adânc înfipte cele două săgeţi, la subsuoara stângă şi în dreapta abdomenului, ai fi zis că-i un atlet roman, la lăsarea serii, sprijinit de-un pom, să-şi odihnească oasele frânte de oboseală. Săgeţile muşcau din carnea încordată a tinereţii pătrunse de mireasmă, i-o ardeau din interior cu flăcări de bucurie şi durere supremă. […] În clipa când mi-au căzut ochii pe acest tablou, întreaga mea existenţă fu zdruncinată de un soi de bucurie eretică. Sângele mi s-a învolburat, mădularul mi s-a umflat de mânie”.

Confruntarea cu blestemul ruşinos al fiinţei a dat naştere disimulării. Ascuns mereu în spatele unei măşti, al unei ipostaze decente, tânărul şi-a protejat identitatea autentică, tot mai vulnerabilă, mai atipică. Acest permanent efort de a părea comme il faut era istovitor. Conştiinţa dedublării i-a dilatat atenţia asupra angoaselor şi frământărilor sufleteşti. Chiar dacă în adolescenţă s-a îndrăgostit de Omi – colegul nonşalant şi rebel, dintr-o clasă mai mare, această primă iubire a rămas clandestină şi neîmpărtăşită. Dorinţa sexuală nu s-a împlinit. Uneori, în oglinda dragostei, s-a reflectat jocul asemănării şi al diferenţierii, nevoia identificării cu celălalt: „Mă simţeam ca un pui de raţă convins că va ajunge lebădă când va fi mare. Era inversul situaţiei din acea poveste plină de eroism. Încercam din răsputeri să descopăr, în imaginea din oglinda aflată în faţa ochilor, nădejdea că umerii mei slabi şi pieptul teşit, pentru moment atât de diferiţi, se vor asemăna cândva cu ai lui Omi. Între timp, neliniştea dintotdeauna, ca o pojghiţă de gheaţă, mi se aşternea în suflet. Nu era nelinişte, cât o certitudine de esenţă masochistă, ca o revelaţie divină care îmi spunea că niciodată nu voi semăna cu Omi”. Permanent, în monologurile protagonistului s-au amestecat emoţii, reflecţii, întrebări, nelinişti, revolte, fantezii erotice. Homosexualitatea a devenit o sursă de vinovăţie, suferinţă şi autoclaustrare, chiar dacă a fost mereu ţinută sub cheie, în imaginarul intimităţii. În numele supravieţuirii şi al adaptării sociale, s-a străduit să le semene celorlalţi, să fie altcineva. Printr-un act de voinţă, a renunţat la pasiunea pentru Omi, aruncând-o la „gunoiul enigmelor confuze” şi s-a cufundat în reveria iubirii dintre bărbat şi femeie. Adevărul şi automistificarea, aspiraţia spre normalitate şi apetitul pentru perversiunea sexuală s-au disputat mereu în introspecţiile necruţătoare ale lui Kochan. Nevoia de clarificare, de a distinge între autenticitatea şi falsitatea trăirilor personale a devenit obsesivă: „Niciodată n-am simţit nevoia să privesc o femeie goală. Meditam însă cu seriozitate la iubirea faţă de femeie, iar când acea oboseală otrăvită îmi invada sufletul şi mă împiedica să merg pe firul acestui gând, aflam bucurie în constatarea că sunt un om dominat de raţiune, prin asemănarea sentimentelor reci şi vremelnice cu ale unui bărbat sătul de femei, ajungând până şi la satisfacerea dorinţei ostentative de a face pe adultul”.

Contradicţiile fiinţei s-au învolburat tot mai mult în anii studenţiei, când s-a autosugestionat referitor la Sonoko, sora prietenului său, faţă de care nutrea o iubire curată, platonică. Ea reprezenta şansa firescului existenţial: „Pentru mine, Sonoko era întruchiparea iubirii mele de normalitate, de cele spirituale, de cele veşnice”. Deşi a fost prins în pânza de păianjen a seducţiei feminine, totuşi, luciditatea, duşmanul său cel mai primejdios, a rămas mereu la pândă şi a demascat autoamăgirea, falsitatea sentimentelor şi, implicit, remuşcările, tristeţea amară de a fi diferit. Din procesul maturizării a făcut parte şi conştientizarea sinuoasă a propriei condiţii, după ce s-a confruntat cu neputinţa de a se bucura de frumuseţea graţioasă şi tandră a fetei: „Începu să alerge spre mine pe peron, cu mişcări de lumină sprintenă, unduitoare. [...] Văzând-o cum se apropie, simţeam că o tristeţe insuportabilă se abate asupra mea. Pentru prima oară mă încerca o asemenea amărăciune, de parcă rădăcinile fiinţei îmi fuseseră zdruncinate. Până acum privisem femeia doar prin intermediul unui amalgam artificial de sentimente, alcătuit din curiozitate infantilă şi falsă dorinţă carnală. De la prima vedere, niciodată sufletul nu-mi fusese zguduit de o atât de adâncă şi inexplicabilă tristeţe, total străină de propria-mi mască. Am perceput-o drept căinţă. […] Cu toată contradicţia evidentă, nu există oare căinţă care să preceadă păcatul? Căinţa propriei mele fiinţe?”.

Căutarea identitară a protagonistului a acumulat interogaţii, dileme, tribulaţii, la capătul cărora se întrezărea, uneori, soluţia salvatoare a renunţării la viaţă. Totuşi, într-o Japonie sfâşiată de atrocităţile războiului, aflată în pragul capitulării, experienţa frontului şi, implicit, a unei morţi glorioase, la care visa, i-au fost refuzate. Dincolo de subterfugiile laşităţii, instinctul de conservare era invincibil. De fapt, scenariile fictive au dobândit, încă o dată, mai multă forţă decât realitatea: „Ceea ce căutam eu era o sinucidere naturală, spontană. Să mă plimb nepăsător la poalele unui munte, ca o vulpe încă nu îndeajuns de vicleană, şi să mor împuşcat din eroare, de un vânător începător”.

Fiinţă paradoxală, Kochan a pendulat mereu între trăire şi visare, între asumarea şi respingerea adevărului despre sine însuşi. Captiv în capcana pe care şi-a creat-o, s-a simţit mereu constrâns să joace rolul normalităţii pe scena socială, împotriva propriilor aspiraţii şi dorinţe. Uneori, alienarea s-a manifestat atât de puternic, încât limitele dintre eu şi masca sa n-au mai fost sesizabile. De aici, ruptura interioară, drama scindării psihologice. Atâta timp cât acceptarea propriei alterităţi a eşuat, calea spre limanul odihnitor al împăcării cu sine rămânea imposibilă.

Arta narativă a lui Yukio Mishima impresionează prin rafinament stilistic, lirism eclatant şi fineţe analitică. Ca şi în romanul Zăpada de primăvară, romancierul excelează în explorarea psihologiilor fragile, abisale, a crizelor sufleteşti provocate de „vârtejul întunecat” dinăuntru.

© 2007 Revista Ramuri