| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Cristian Liviu BuradaPribegie Ca un palimpsest casa copilăriei Straturi straturi peste pereţii ei scorojiţi stau privirile străbunicilor mei ctitorii Privirile bunicilor şi părinţilor mei Apoi privirile mele lipite definitiv pe tavanele şi pe zidurile sidefii Foarte înalte la începuturi şi din ce în ce mai joase Cu cât anii se adunau mai mulţi Înlăuntrul casei locuiesc acum nişte străini ale căror priviri Niciodată nu vor fi semn de iubire pe marele palimpsest Demult când Dumnezeu l-a bucurat cu un copil Străbunicul meu a sădit un brad în faţa casei înalte Acum toţi vor să taie bradul pentru că se spune cel care-l sădise este mort La fel şi cel pentru care fusese sădit Iar bradul nu mai este privit de niciunul dintre cei care l-au iubit În podul casei ne ascundeam în joacă Acum se vede cerul prin acoperiş dar glasurile coplăriei încă mai răsună cald În lemnul grinzilor ca-ntr-o vioară veche Tot dintr-o joacă credeam că am întâlnit prima dragoste Voiam să par indiferent în preajma ei dar nu mi-a reuşit deloc Ea mi-a spus trimiţându-mi un întreg diamant cu privirea Că nu trebuie să mai fac nimic că totul se ştie se vede se simte Aşa cum ameţitoare vin parfumurile primăverii şi toamnei Ea mi-a spus fără ocolişuri Tu mă iubeşti pentru că nu se poate altfel Eu nu înţelegeam mare lucru doar că de fiecare dată când îmi vorbea Îmi trimitea un întreg diamant cu privirea Pribeagul care sunt Ştie că drumurile demult nu mai duc În locul unde copilăria nu moare niciodată Despre poeme Scriu rar şi atunci cand o fac scriu foarte puţin Cred că aşa este cel mai bine Dar cum s-o scot la capăt cu cei care-mi strigă adesea Ce faci bătrâne nu mai scrii nimic N-ai mai trăit nimic Ia mai trage tu nişte concluzii despre viaţă şi despre moarte Aşa la foc automat dintr-o dată Fardează-le cu ceva metafore şi scoate-le la privit (Voiau să spună la vânzare Dar cine mai cumpără poeme în ziua de azi?) Nu de alta dar mai avem şi noi nevoie din când în când De câte un clown din ăsta Care scoate metafore pe nas şi prin urechi Cine ştie poate aşa o să reuşim să aducem ploaia după un secol de secetă Sau mai ştii brusc va fi pace pe planetă şi vom trăi ca-n rai Râd în hohote şi aruncă înspre mine cu pietre învelite în hârtie Pe care sunt tipărite principalele ştiri ale zilei După toată distracţia lor tăcut îmi ating în semn de oblojire rănile Adun toate hârtiile alea pline de tot felul de fapte nemaipomenite Şi încerc să înţeleg de ce încă mai au ei nevoie de poeme Paşnice nimburi În locul tău un nufăr albastru Şi roua cuprinsă-ntr-un crater de astru Ca un ştreang primul orizont ne va frânge Al doilea orizont al treilea orizont şi restul Sunt doar paşnice nimburi E grea porunca ce ne cântă prin sânge Şi în timpuri ne strânge Timpul netimp Clepsidră orizontală Numai tu poţi imagina infinitul Timpul băltind în neputinţa de a mai curge Timpul netimp Fiindcă nici măcar dorinţa divină nu-l mai apasă Timp încremenit în el însuşi În noi înşine Constituţia Cetăţii cu Statui Ucise sau O noapte a Sfântului Bartolomeu sau Despre decapitarea statuilor Trebuie că au gândit totul în cel mai mic detaliu: Inventarea nopţilor peste rând Fiindcă noaptea chiar şi statuile visează Iar lor le trebuie o noapte în care nimeni şi nimic să nu viseze Ci doar să uite O noapte fără memorie O noapte legată la ochi cu vălurile laşităţii şi necăinţei Crima în sine: decapitarea metodică a statuilor Şi scoaterea inimilor care au mai cutezat să bată Contrar unor ciudate dispoziţii cunoscute sau nu Apoi umplerea cu câlţi şi confetti a golurilor lăsate de inimi şi vise Şi în final ştergerea atentă a oricăror urme sângele albastru Sau verde sau rubiniu Care oricând şerpuind pe caldarâm Poate sfida chiar şi tristul fluviu al iertării târzii În zori vom respira Constituţia Cetăţii cu Statui Ucise Crezând că este starea noastră normală de spirit Privirea Orice copac o vioară ascunde trufaş Orice om o pasăre tristă a fost Trimite-ţi Doamne către noi privirea care Tainic mângâie viorile adormite în noduroase trunchiuri Şi nevăzute aripi spre înălţimi înfiorate cheamă Restul Arată-mi câmpul cu floarea soarelui Şi macii mai bolnavi decât sângele meu Înceţoşat de brume Linia orizontului ca o tăietură de stilet Nedureroasă şi caldă Restul reinventează-l pentru altcineva Stilet Cu cuţitul amurgului înfipt absurd în piept Abia respirând calci orizontul dâră roşie A propriei tale umbre Palidă zi Amintirea ta mă va urmări de-acum Lamă de stilet ce-mi este destinat Uitarea zborului Deschisă peste noapte este biserica sufletelor noastre Când umbre de păsări mute o ning împătimit Din străfunduri ţipă pietre scrijelite De suflul vegetal al privirilor noastre Este prea albă zăpada peste putinţa mea De-a înţelege altceva Decât uitarea zborului dintâi Uitat doarme conturul frunzei în inima pietrei Reguli De ce să fiu tocmai eu excepţia de la regulile voastre Care se schimbă în fiecare dimineaţă? Aşa sunt eu mereu Cel puţin cu un răsărit de soare în urma tuturor Dar cu o noapte înainte Printre atâtea motive ale îndoielilor mele Certitudinile voastre desigur sunt Mult mai uşoare decât răsuflarea unui heruvim De fapt şi toamna aceasta va decădea liniştit Într-o alta Iar voi doriţi cu încrâncenare ca eu să fiu excepţia De la regulile voastre mereu altele Strigate în fiecare dimineaţă Cu o precizie de deşteptător Alegorie cu şapte păsări ucise Iscusitul vânător pasărea nimerind Îi adună tacticos toate zborurile de până atunci Şi pe cele viitoare Nu pe păsări ci doar pe vânător inima-l doare Nu păsări ci zboruri şi-a prins vânătorul la cingătoare Le-a-nfăşurat în gheme şi a pornit mai departe Din urmă îl ajung ţipete deşarte Iată a ucis şapte păsări A făcut şapte gheme cu zboruri Şi-n inimă pe vânător l-au izbit şapte mii de doruri Brusc de pe cer a dispărut curcubeul Ca un singur zbor încă nezburat Cu el vânătorului inima şi cele şapte mii de doruri i-a luat |