Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Banul Mărăcine- Pierre de Ronsard, un mit bicefal

        de Elena VULCĂNESCU

Încă numit la 1912 de Léo Claretie Prințul lăutarilor români, în sensul miraculosului instinct poetic, al inconfundabilului lirism de suflet valah de ale cărui armonii se pătrunde chiar poezia franceză, Pierre de Ronsard ilustrează logosul magilor împărțit pe din două, încât de oriunde și de oricând, încolțirea rămâne o netulburată îmbrățișare.

Legenda ronsardiană începe cu două secole înaintea creștinării din miezul lui septembrie 1524, când spre biserică, nașul se împiedică pe șes și scapă copilul. Botezul se cerea din iarba și florile plaiului gatinez de la Vendômois, reședința familiei De Ronsard.

Castelul natal de pe Loara, La Possonière, aflat la 22 km de Blois, a fost construit de bunicul poetului, Olivier de Ronsard, cu sprijinul lui Ludovic XII (1462-1515), fiul lui Carol V și nepotul prințului-poet Carol d’ Orleans și al celebrei principese Marie de Cleves. Pe frontispiciu, bunicul așeza blazonul celor trei roșioare, foarte posibil în amintirea bălților strămoșești de la Dunăre.

Paj al lui Francisc I (1449-1547), războinic de la 15 ani și ofițer la 19, recentul nobil Louis de Ronsard- tatăl se însoară cu Jeanne de Chaudrier, strănepoata ducelui de Lorraine, Jean I (1339-1390), fiul ducelui Raoul de Lorraine și al Mariei de Blois, ascendenți pe care cercetătorii jumătății de secol al XIX-lea îi regăsesc în genealogia celebrei Hortense de Beauharnais (1783-1837), cumnata lui Bonaparte și mama lui Napoleon III, de unde și interesul liderilor politici angajați în făurirea României moderne.

Alecsandri scrie balada vitejească Banul Mărăcine (1855) dorind să pecetluiască eposul scrisorii mărturisitoare Elegia XX (1560), publicată de Sainte-Beuve în 1843 întru resuscitarea lui Pierre de Ronsard, anihilat de clasicism. Au trebuit două secole și două revoluții pentru ca fondatorului Pleiadei să i se recunoască marele titlu de veritabil renascentist al poeziei franceze, găsindu-i-se cuvenitul loc lângă Garcilasso de la Vega, Sa de Miranda sau Spencer. 

 

Conform Elegiei XX, o confesiune testamentară adresată prietenului Remy Belleau, originile paterne ale lui Pierre de Ronsard se află unde Dunărea înghețată este vecină cu Tracia./ Mai jos de Ungaria, într-o parte friguroasă.  Evitând să pună degetul  în plan cartografic, de teama fanatismului religios al Caterinei de Medicis, altfel o împătimită protectoare a artelor, neîncrederea în mitul Banului Mărăcine începe odată  cu dibuirile spațiului românesc al dislocării strămoșului cavaler danubian despre al cărui părinte poetul declară că era un seigneur  nommé le marquis de Ronsard,/ Riche d’or et de gens, de villes et de terre. Cel înrolat se face căpitanul unei cete de mercenari, traversează Ungaria, sudul Germaniei,  Burgogne și Champagne ca să-și pună brațul în slujba lui Filip VI de Valois împotriva englezilor. Regele îl răsplătește cu des biens à suffisance / Sur la rives du Loir. Ascendența maternă care trimite la ilustrele familii De Guise sau Rouaut, Joachim – mareșal al Franței sub Carol VII – se confirmă, ca de altfel întreaga autobiografie a poetului.

Cercetătorii francezi care au ignorat Elegia XX au făcut-o în dorința declarată sub deviza Ronsard est à nous tout entier! Dregătoria de ban a creat suficientă confuzie, câtă vreme în sec. al XII-lea desemna pe ungurul însărcinat cu conducerea unei regiuni de graniță și abia cel mai devreme, eventual în 1372, - precizează Ion Donat (1940), singurul cercetător  pe teren al Banului Mărăcine- putem vorbi de acreditarea dregătoriei de ban în Țara Românească, ori strămoșul lui Ronsard pleca în 1328. Absolutizând argumentul atestării băniei și asimilându-i lui Barbu III Craiovescu porecla fiului rătăcitor până la identificarea denominativă, istoricul de azi conchide că  Banul Mărăcine a existat cu adevărat și a domnit, că tradiția locală doljeană din veacul al XII-lea s-a dovedit mai aproape de realitate decât fantezia poetică a lui Ronsard.

Hăituit, spiritul mitului își găsește refugiul la sânul lui Bachus. În 1965, plaiul viticol al Preoților Vulcănești de la Pielești-Dolj primește numele de Banul Mărăcine...  Aici legenda cinstește pe feciorul banului Andrei Mărăcine, primul român născut și crescut în bănie, care ia calea străinătății. Întâiul popas l-ar fi făcut în Bourgogne cu vinuri alese, promovate ca la noi, tot de călugări!

 

Cei mai mulți dintre cercetătorii francezi au fost de acord cu radicalul ronces (mărăcine) în formarea numelui Ronsard, fără să identifice însă metaplasma ca procedeu de compunere a fragmentelor  ronces + (boy)ard (boier) > ronsard, pe terenul limbii vorbite, unde  ronces  se aude rons. Când poetul spune nommé le marquis de Ronsard despre părintele cavalerului danubian, s-a referit mai degrabă la echivalența dintre ban și marchiz în feudalismul timpuriu întrucât marchizul era conducătorul  militar  al unei mărci, marca  fiind în statul franc și în Germania medievală, provincie de frontieră aflată sub guvernare militară, sinonimă cu germ. Margrof.

Constituirea istorică a omonimiei subst. Ban  din spațiul românesc de la nordul și sudul Dunării deschide noi orizonturi cercetării istorico- lingvistice.

Banul rămâne primul dintre boierii valahi derivat din titlul de comandant militar al provinciilor sud-estice ale regatului ungar și al ținuturilor sârbești Croația, Bosnia, Slovenia și Dalmația, unde documentele îl păstrează pe banul de la Maciva (cf. D.L.R., 1913, Ban).

De nezdruncinat îmi pare asigurarea lui B. Petriceicu Hasdeu referitoare la originea titlului din numele personal Ban(u),  atestat la boemieni cu diminutivele Banek și Banes, pe care sârbii nu îl au iar documentele ungare abia îl percep (Etymologicum Magnum Romanie, 1893, c. 2453). Într-un act morav din 1248 ne întâmpină: Stephanus filius Nycolay cognomento Ban, ceea ce îl conduce pe Hasdeu către antroponimia valahilor din Moravia vizitați acasă de Th. Burada care informează că mulți coboară spre așa-zisa graniță a Dunării... poate chiar în cețurile Județului de Baltă (adaugă I. Donat) unde, învăluite în mătăsurile broaștei, roșioarele cu aspirații nobiliare așteptau dezghețul istoric...

 

Frédéric Boyer, unul dintre ultimii biografi ai lui Ronsard (1965), apasă din nou pe credința poetului în originea sa românească.

Suficient reviriment istoric încât să acceptăm că strămoșul danubian s-a înrolat sub steagul lui Ioan de Luxemburg zis cel Orb (1296-1346), fiul Împăratului romano-german Henric VII și rege al Boemiei din 1311, prin căsătoria cu fiica regelui de Boemia, Venceslas V. Complinirea Regatului Boemiei de către Ioan de Luxemburg se produce însă prin anexarea Moraviei și a Sileziei, teritorii locuite de slavi și de vlahi deopotrivă, iar Diploma regelui din 28 August 1329 confirmă participarea grupului de 2300 de mercenari adunați de la ducii vecini cu Polonia, la bătălia de la Cassel, alături de Filip VI de Valois. Cavaler înverșunat, boemianul își lasă regatul în grija nevestei și încalecă în sprijinul Franței. Angajat în războiul secular, locotenent general al Regelui în Langdoc fiica i se căsătorea în 1329 cu Filip de Orleans, fiul lui Filip VI de Valois, pentru care se și crease primul ducat de Orleans, unde strămoșul lui Ronsard, cavalerul danubian din apropierea lui Ioan cel Orb, a și fost împroprietărit.

Zonă de frontieră, veritabilă marcă, pentru care normalitatea zecilor și sutelor de ani era una războinică, nordul Loarei impunea statornicirea unor detașamente speciale, în legătură cu care documentele istoriei militare europene confirmă preferința pentru vlahii cătunari, organizații limitanee pe care bizantinii le foloseau încă din sec. al VII-lea.

Ascendenții din șirul patern ronsardian întruchipau cumințenia docilă, statornică și credincioasă necesară atmosferei de încredere pe care stăpânul se putea bizui, calități pentru care deja renumiții români de la Dunăre erau preferați. Însuși poetul pare să reverbereze umbrele Cavalerului Danubian geto-dac al cărui cult răspândit în Panonia, Dalmația și Moesia, asimilat lui Dasius, evoluase spre simbolismul deja universalizat al Sf. Gheorghe.  Mii și mii de vlahi de la Dunăre, din sudul balcanic sau dalmatin fie din nord-vestul înaintat al Moraviei au migrat până lanțul carpatic se încheie cu Muntele Valahilor, plai ciobănesc unde la miezul nopții dinspre Crăciun apa se preface în vin și dobitoacele prind a vorbi pe nas, românește (M. Sadoveanu). Acolo, la capătul lumii, unde cămașa baciului era fiartă în unt să-i asigure impermeabilitatea iar taraful de sopeți, ridicat pe o platformă. oferea nuntașilor spectacolul descătușat al ființei unice, Th. Burada descoperă culmea conservatorismului coregrafic românesc în valahul de nuntă morav al cărui ciomag  nu este decât o variantă a buzduganului pe care îl joacă armașul brâului românesc din Balcani și amândouă regăsite în obiectul de recuzită al călușarilor daco-români, incontestabilă și fascinantă dovadă a unității și continuității românești. Un etos al dezmărginirii iradiat de toiagul deictic, axă a esteticii universale, caduceul reclădește religia întâiului teritoriu.

Originea vlahilor silezieni sau moravi era neîndoielnic dunăreană sau sud-dunăreană. Numiți adesea sârbi, după spațiul dislocării, toponimicele noii întemeieri vor păstra chiar indicii alterității. Ruinele palatului din Pădurea Lumașu, identidicate de I. Donat la răsărit de izvoarele bănese din Dolj, proprietatea Banului Mărăcine, erau pe Sârba la vale iar nemuritorul melos Banul Mărăcine este o sârbă, adusă de valurile românilor migratori, comple­mentaritate necesară și ireversibilă a lentorii legănate a horei.

 

Atras de întunecimile arcanelor gatineze, Prințul însingurat își scurmă-n alean dumnezeirea:  Adăpostit la sânu-ți, de tainicu-i tumult / Răpit, pe nu știu unde, / De fiecare dată tu mă silești s-ascult / Cum Muza îmi răspunde ... (Pădurii de la Gatine); – Oprește-ți, pădurare, toporul ridicat, / Nu lemne sunt acelea pe care le-ai tăiat! / Nu vezi cum curge sânge, chiar fără încetare ? / E-al Nimfelor aflate subt aspra coajă tare ... (Elegie pentru Pădurea de la Gatine).

Pădurea copilăriei lui Ronsard are nume recunoscut controversat (var. gatinais, gastine, gadagne), desemnând vechiul ținut dintre Valea Loarei, Iona și Sena, la Nord și dintre cele Două Sevre, pe coasta Atlanticului. Tărâmului liber adunat în Gatine tureniană și Gatine vandeeană (Vandomei), specialiștii francezi îi recunosc evoluția semantică a numelui, în sensul acceptării unei istorii care implică devastări și efectele acestora.

Începutul este declarat în cantonul roman Vastinensis, centrul celei de-a treia fracțiuni administrative Gatine, a departamentului Sena și Marna, arondismentul Fontainebleu, delimitată de toponimicul Gatina Franceză, cu capitala istorică necontestată, Chateau-Landon, vechiul Castrum Landonis. Divizarea Gatinelor a devenit o problemă istorico-politică de supremație între substratul celtic și adstratul roman, încât însuși antroponimicul Landonius, cu radical celt (landa, pământ liber, deschis) și desinență latină, balansează între argument și contraargument. Elementele folcloristice și lingvistice sunt din ce în ce mai puțin invocate, fie că a trecut vremea filologiei comparate, fie dintr-un marketing sui-generis care intervine scarificator cu discreția imperativului. Iată dar recunoașterea cercului fictiv cu o rază de 40 km din clopotnița Bisericii Notre-Dame de Château-Landon înglobând într-o egală esențialitate pământurile zis-gatineze.

Este o centralitate deținută de autoritatea Sfintei Genoveva (422-515), patroana Parisului, fiica unor cultivatori din Nanterre de pe Sena, la 12 km de Paris și care copilă păștea turmele familiei! Prima capelă din 508, Notre-Dame de Champs, de pe Colina Sf. Genoveva, din sudul Parisului, a fost dedicată Sfinților Petru și Pavel, primește apoi moaștele Sfintei, devine mănăstire și celebrul Panteon, în care șase dintre panouri întruchipând ipostaze ale Sf. Genoveva din penelul lui Th. Chassériau și Puvis de Chavannes au avut ca model pe Maria Cantacuzino, fiica lui Nicolae Canta, primul sfetnic al lui Mihail Sturdza Vv. și nepoata Mitropolitului Veniamin Costache.

Funcțiile magice conferite de celți cercului converg spre sensul și simbolistica limitei interzise, cu aplicații concrete în ceremonialul religios. Piatra irlandeză Fal simbolizând pe marele idol, înconjurată de alte douăsprezece, mai mici distribuite în cerc, monument de care Masa tăcerii brâncușiene nu este străin, templele circulare galo-romane de la Dordogne și Sarthe, ale căror rotunjimi sunt de esență bizantină, bisericile romane și ale templierilor de o arhitectură cupolieră, toate aduc sugestia bolții universale circulare, străpunse de suflul divin fără început și fără sfârșit ca o Coloană a Infinitului.

Datinile și superstițiile comunităților păstorești păstrează funcția de protecție a formei circulare în sărbătorile Lucinului, apelativ străvechi al lui Marte, al Dianei Lucina (cu variantele Lucetius sau Luceția) sau al lui Apolo Lykeios, comune întregii Europe creștine. La 18 Octombrie, se sărbătorește Sf. Luca, dar apelativul Lucin și Sărbătoarea Lupului sunt de origine sârbo-croată, Lucin dan,  ziua lui Luca.

Trif Nebunul de la 1 Februarie, Trei-Filipi, din 13 Noiembrie Gadinele sau Gădinețul, din 24 Noimebrie, Sfânta Genoveva din 3 Ianuarie, care apără turmele, câinii și stânile de atacurile lupilor sunt variante ale Lupercaliilor. O romanitate comun păstorească stingherită mai ales de dihănii, pe care slavii bulgari le-au numit în comun, gadine. Termenul impune și toponimicul Gădinți (Roman, pe Siret), spațiul întâiului descălecat moldovenesc. Trecerea lui d la t devine o dulcegărie fonetică, într-o limbă pe care Dumnezeu o știa dintr-un cântec. Dar nu bulgarii își mânau turmele la iernat în Gatina Tureniană sau Franceză, căci ei au deprins prelucrarea laptelui de la vlahi, ci vlahii înșiși, răspândiți în toată Peninsula Balcanică, până în Asia Mică și Pirinei. Pustietățile gatineze din Evul Mediu determinate de ciumă și războaie au impus strategia împământenirii militare. Ronsard recunoaște condiția de marchiz a strămoșului dunărean astăzi confundabilă cu un rang nobiliar, pe când atunci era un grad militar grăniceresc.

Vlahii Moraviei făceau un cerc din lanț în jurul mesei, îl încuiau cu lacăt și ascundeau cheile, ca lupului să-i piară pofta de oi! Cheile lui Ianus din mitologia romană deschid și porțile solstițiale asigurând echilibrul ciclului anual, calendarul ceresc al transhumanței.

Pariliile ovidiene se regăsesc în tot spațiul păstoresc și al crescătorilor de animale mari din Europa. Sânzienele noastre corespund în 24 Iunie lui Saint-Jean al francezilor, când se ard ierburi puternic mirositoare al căror fum protejează împotriva molimelor.

Românii nord și sud-danubieni trăiesc intens spaima de vrăjitoarele care ar putea fura mana laptelui. Conform aceleiași superstiții, francezii reacționează asemănător, atârnă crengi sfințite în poartă și grajduri, stropesc animalele cu aghiazmă, la fel grădinile, fântânile și pășunea. În Gatina Vandomei, în ziua de 1 Mai, când vrăjitoarele au putere asupra laptelui și a untului, se scot vitele din grajduri împrejurul cărora se așează talgere cu cărbuni aprinși în care se ard mărăcini, laur, soc, bucăți de piele și blană. Pereții staulelor sunt încărcați cu crengi de soc, iar deasupra intrării, în semicerc, se fixează un mărăcine lung, obligatoriu cu rădăcini la fiecare dintre extremități (Tache Papahagi). Ceremonialul continuă cu introducerea vitelor trecute prin fum și pe sub bolta de mărăcini, în stare să anihileze pe hoațele untului, cărora Smaranda Creangă le zicea strigoaice, hoațe de smântână, ca în Maramureș,

Cine erau crescătorii de vite din nord-vestul Franței care bolteau cu ghirlandă de mărăcini înspicați intrarea în staule și aninau belșug de laur și soc? Este spațiul viitoarei Bretanii în care atotvindecătoarea creangă de aur a vâscului celtic îndepărta demonii, conferea nemurire, permitea explorarea întunecatelor hrube ale Infernului fără pericolul pierderii sufletului. Singur romanul Enea împrumutase ramura cu plete de aur de la celți. Cât de demult era pe când spinii mântuirii alungau strigoaicele untului ? Să fi fost vremurile deodată cu Sfânta Genoveva păcurărița, și după ea, dar nu mai târziu de jumătatea sec. al VIII-lea, când peninsula devenea Câmpul Zeului Războinic, pentru câteva sute de ani. A rămas numele Gatinelor înspinate, așteptând tăcerea armelor ...

Întâi poezia Renașterii cu Prințul Pleiadei, după trei secole, în 21 Mai 1854 (Sainte Estelle), șapte poeți provensali în frunte cu Mistral și Roumanille făceau loc toponimicului, ca și uitat, în varianta Gadagne, din compusul Châteaunef-de-Gadagne, localitatea înființării asociației Le Felibrige, găzduită de Castelul Font-Ségugne.

Cred că toponimicele sunt Biblia esențială a unui popor... Cât despre ecuația Banul Mărăcine – Pierre de Ronsard, îmi pare un mit bicefal, sublimare a valorii simbolizate dintr-un stejar celtic inversat, înspinat de ghirlanda mărăcinelui ca variantă a vâscului aurit, după care spiritul românesc se tot cațără, căutându-și cereștile rădăcini.

© 2007 Revista Ramuri