Direct spus: Samoilă Mârza a fost fotograful Marii Uniri. „Fotograful” – căci a fost realmente singurul. În 1945, de altfel, Muzeul Unirii de la Alba-Iulia i-a certificat în mod oficial lui S. Mârza această calitate – de a fi fost unicul autor de clişee fotografice în ziua în care s-a consumat marele moment naţional de la 1 decembrie 1918. Cu alte cuvinte – de a fi fost singurul om care ne-a lăsat moştenire imagini autentice de la Alba Iulia, din ziua Marii Uniri. Ceea ce înseamnă că, dacă nici el nu ar fi fost prezent la Alba Iulia (aşa cum s-a întâmplat cu omul desemnat să fie fotograful oficial al Marii Uniri – Karoly/ Karl Bach, cel care a refuzat să participe la acest eveniment), nu am fi avut nici măcar o singură imagine din ziua care consfinţeşte unul dintre momentele foarte importante ale istoriei noastre moderne.

Foarte pe scurt: există cinci fotografii făcute de S. Mârza despre care se ştie sigur că sunt de la 1 decembrie 1918, din Alba Iulia. Şi anume: trei cu mulţimea adunată să celebreze marele moment şi două, de prim-plan, cu dr. Aurel Vlad citind Proclamaţia de la Alba Iulia şi, respectiv, cu Iuliu Hossu citind din acelaşi document. Toate cele cinci poze reproduc momente consumate în aer liber – ceea ce înseamnă că nu există nici măcar o fotografie de la Casina ofiţerilor (Sala Unirii), acolo unde se aflau delegaţii care veniseră din întreaga Transilvanie. Mai există, din aceeaşi zi, încă o fotografie a lui S. Mârza certificată ca atare, dar ea nu este, în mod direct, de la manifestările dedicate Marii Uniri. E vorba despre poza de la priveghiul lui Ion Arion, soldat român ucis (fie de germani, fie de maghiari) şi înmormântat la Alba Iulia, chiar în 1 decembrie 1918. Referinţe ale istoricilor care s-au ocupat de cazul S. Mârza mai menţionează faptul că fotograful Marii Uniri ar fi realizat, de fapt, la Alba Iulia, în legătură directă cu momentele Proclamaţiei, şase sau şapte clişee.

Povestea acestora, mai ales a celor cinci omologate, povestea vieţii lui S. Mârza (spusă de unul dintre nepoţii acestuia, istoricul Radu Mârza), naraţiunea despre contextul istoric în care au fost făcute fotografiile şi albumele ulterioare care le-au avut în centru, dar mai ales o impresionantă arhivă foto – de diverse dimensiuni, cu tăieturi şi zoom-uri incitante – sunt incluse într-un album publicat, foarte inspirat, de editura Monitorului Oficial la începutul acestui an. Cartea, realizată în parteneriat cu Arhivele Naţionale, se numeşte Albumul Marii Uniri, are text în română şi în engleză, şi merită toată atenţia şi preţuirea.

Istoricul Alin Ciupală a mai adus în prim-planul scenei noastre editoriale unghiuri inedite, proaspete şi provocatoare pentru discursul istoric – amintesc în acest sens mai ales volumul, exemplar ca documentare şi demonstraţie, despre Femeile din România în Primul Război Mondial (cartea a fost publicată în 2017 la Polirom). Ceea ce face în această carte-album este, de asemenea, impresionant: cu mult mai puţin text (dar dens şi cât se cuvine, pentru a susţine un spectacol de imagini extraordinare), avem imagini, chipuri, indici, semne, semnale, simboluri care dau seama atât despre istoria mare, cât şi despre istoriile mici pentru perioada în care România a fost implicată în Primul Război Mondial. Altfel spus, în cele aproximativ 120 de fotografii reproduse şi succint explicate cu legenda de rigoare există viaţă publică, viaţă politică, viaţă privată, tensiune, poveşti (nu atât explicite şi detaliate, dar semnificativ sugerate) despre ceea ce a fost în ţara noastră şi în legătură cu ea atunci, cu 100, 101, 102 de ani în urmă.

Acum, când suntem contemporanii unei civilizaţii a imaginii (şi mai mult decât atât – a imaginilor în mişcare, căci videoputerea...), o arhivă foto pare să fie ceva banal şi cât se poate de la îndemână. Dar cu 100 de ani în urmă era cu totul altfel; inclusiv în acest sens – privind dinspre ce e acum spre ceea ce ne-a rămas, la modul fizic, de văzut în legătură cu ce era acum un secol – colecţia de fotografii (înţeleg că făcând parte dintr-o arhivă personală, aşa cum e menţionat cam la toate reproducerile din carte) propusă, sub forma unei cărţi atât de cochete, de Alin Ciupală este, pur şi simplu, o comoară preţioasă.

1916-1918 reprezintă un interval de timp neobişnuit pentru istoria parlamentarismului românesc. La jumătatea lui 1916, România intră în război de partea Antantei. Pe final de an, Legislativul românesc îşi ţine şedinţa de deschidere – în 22 decembrie 1916 – nu la Bucureşti, aşa cum se întâmplase în ultimele decenii, ci la Iaşi. Practic, între 1916 şi 1918, Parlamentul României este „în pribegie” – elemente esenţiale ale acestei neobişnuite şi, totodată, dramatice dislocări a elitelor politice româneşti de la Bucureşti sunt relatate, într-o carte-document, de Grigore Procopiu, (re)lansată anul acesta de editura Humanitas, într-o ediţie mult îmbunătăţită faţă de cea de acum un sfert de secol, cea din 2018 fiind datorată unuia dintre cei mai riguroşi şi inventivi tineri istorici pe care îi avem, Daniel Cain.

Liberal, o figură mai degrabă discretă şi atipică pentru componenţa primei linii a liberalilor din epocă, cu acces direct însă la conducerea partidului, Procopiu (nici o legătură strânsă de rudenie cu Irina Procopiu, doamna de onoare a Reginei Maria – ea însăşi autoare a unui remarcabil document, Jurnal care se suprapune puţin (dar care merge şi mult în faţă) epocii pe care o descrie Grigore Procopiu – a avut mai multe mandate de parlamentar, fiind o dată senator şi în câteva rânduri deputat; spre finalul vieţii, e numit în componenţa Consiliului Legislativ, cel care, începând cu 1923, contribuie la unificarea legislaţiei pe teritoriul României Mari. Parlamentul în pribegie, cartea pe care ne-a lăsat-o politicianul liberal (o carte rescrisă din memorie, la reîntoarcerea în ţară, căci în timpul pribegiei, originalul e confiscat de bolşevici), e un jurnal tematic care acoperă trei ani excepţionali atât pentru autorul acestor „note, impresii şi amintiri”, cât şi pentru instituţii importante ale statului român şi, desigur, pentru istoria noastră modernă. Este vorba despre perioada în care Parlamentul României este mutat la Iaşi, pentru a fi la adăpost de luptele violente care se dădeau în sudul ţării – şi, pe cale de consecinţă, e despre ceea ce s-a întâmplat în aceşti doi ani „de pribegie” –, despre evacuarea în Rusia, în Odessa şi Herson, despre ecourile, cât se poate de concrete şi de violente ale „revoluţiei bolşevice”, în fine, despre revenirea din Rusia a celor 60 de parlamentari români după arestarea acestora de către bolşevici.

O notă ultimă: s-a întâmplat ca aceste trei volume să ajungă la mine – şi să fie citite – într-un interval de timp în care, alternativ, am văzut un serial foarte captivant (încă neterminat – există două serii deja finalizate, în curând va fi publică şi cea de-a treia) despre Germania anilor 1920-1930. Filmul se numeşte „Berlin Babylon” şi e realmente de văzut (dacă aveţi de investit cel puţin 20 de ore), pentru că spune, foarte credibil (şi, intuiesc, cu o documentare istorică în spate remarcabilă), povestea acelor ani în care, după Primul Război Mondial, în Vest – în Germania, în cazul de faţă – sporeau condiţiile de existenţă pentru teribilele -isme ce aveau să macine decenii de-a rândul lumea noastră. Ei bine, privind acest film, m-am gândit ce ar fi dacă am avea şi noi ceva similar pe o tematică sugerată – din atât de multe unghiuri – de cele trei volume menţionate mai sus (şi nu numai de ele, de fapt). Ştiu, par puţin visător să mă gândesc la aşa ceva; dar orişicât...