Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poezie

        de Toma Grigorie

Scrisori din Granada

Trec prin sită zilele buiestre

tot mai puţine şi mai flasce

Se priveşte în oglindă şi se-ntreabă maestre

de unde-ţi parvin vocabulele basce

N-ai hălăduit pe plaiuri andaluze

să te îmbete parfumuri de ambre

poate doar gândul călare pe buburuze

a trecut zidurile fortăreţei alhambre

Se petrece împresurat de vise

din odaia lui priveşte strada

aşteaptă înfrigurat să i se

trimită scrisori din Granada

O mătuşă culege căpşune

de pe întinsele culturi basce

dar vai cu regret el ne spune

pân-ajung aici sunt de tot flasce

Zăpada de aur

În clipele grele

poezia trenează în ciorchinii negri

de struguri acri Şi totuşi

în sânul ei generos încap toate sentimentele

Îi poţi pune pe umeri

toate poverile de tristeţe

şi nu se întristează

Nu se veseleşte nici când

îţi bate în geam cu aripa rara avis

a fericirii E înţeleaptă poezia

precum Pallas Atena tot atât de temerară

de marţială E bună de pus

pe rănile tuturor sufletelor

săgetate de sindromul anxietăţii

Poezia poate provoca

aşa cum a făcut-o zeiţa

o zăpadă de aur peste simţurile ruginii

Ca şi când

Ca şi când soarele

ar muri pe un pat insalubru

de spital sătesc

Ca şi când luna

ar sta la capul lui

cu o lumânare stinsă

Ca şi când dimineaţa

s-ar trezi cerul

în întuneric beznă

Ce s-ar întâmpla atunci

cu geana de lumină

pe care am surprins-o

clipind în ochii pisicii

Corpul este doar cuvânt

Pleacă păsările

călătoare

rămân închis

într-o întrebare

de ce mi s-a dat

o singură plecare

Pleacă frunzele

şi revin

Rămân sechestrat

în chin

rob destinului

divin

Mi s-a dat

un singur dat

efemer

şi încifrat

să mă-ntorc

doar aerat

Corpul este

doar cuvânt

eliberat

dintr-un gând

al Dumnezeului

sfânt

Hârtoapele drumului

Deşi Domnul încă nu mi-a luminat

capătul de drum

îl presimt conturat

în emisfera cerebrală dreaptă

responsabilă se spune

cu abilităţile spaţiale

cu sensurile imaginilor

Văd capătul ca pe o Fata Morgana

nu-l pot verbaliza

nici chiar cu ajutorul limbajului

din atribuţia celeilalte emisfere

Drumul fără întoarcere îl parcurg ca legat la ochi

Nu pot să-i descifrez limitele

deşi mă zguduie hârtoapele

tot mai multe

tot mai adânci

Număr frunzele

Stau la poveşti cu mine însumi

alung norii de pe frunte

cu câte o amintire puerilă

Privesc pe fereastră cum trece viaţa

pe strada pustie

Vreau să alerg după ea

dar ca în vis picioarele îmi sunt legate

Ea merge înainte impasibilă

nu are updatată calea de întoarcere

Ar trebui să fiu trist

să-mi plâng de milă

Mă bucur de zorii care pictează pe geam

fluturi de gheaţă

Mă prefac că mă bucur

Număr frunzele care au mai rămas

încăpăţânate prinse de crengi

Îngerului meu bun

Îngerul bun îl simt îl presimt

cum îmi mângâie viaţa pe creştet

Se petrece ca un nor luminos peste prăpastia

peste care stau aplecat gata să fiu împins de cel rău

Deşi nu-mi răspunde îi vorbesc ca unui tată ceresc

despre toate câte-mi stau împotrivă în lume

Îmi strecoară în gând fără să ştiu cea mai bună cale spre niciunde

Mâna sub cap o simt părintească

somnul pluteşte pe apele calme

Un gol în suflet simt când e chemat la Stăpânul de Sus

din palatul de cleştar

Mă ciucesc în mine şi-l strig degrabă

fără el rătăcesc în păduri cu jivine

Nu-l cert că m-a lăsat să mă lovesc furios de pragul de sus

fiindcă mi-a luminat vederea să-l văd mai bine

pe cel de jos

Sub pleoapa poeziei

Când mă încolţesc haitele vieţii

mă ascund după pleoapa poeziei

Ea mă îngăduie şi se străduieşte să nu clipească

Stau acolo abstrus şi-mi torc caierul zilelor

Ce m-aş face fără această pavăză

Tot ei mă spovedesc şi simt cum

clemenţa capătă formă materială

Cuvintele devin pastile analgezice

Nu ştiu cum reuşesc antipoeticii să-şi oblojească rănile sufletului

Poate că au supapele lor de defulare

Un singur festin poetic însă

i-ar face dependenţi

Sau poate e o iluzie subiectivă a celor care

mânuiesc vorbele altfel decât felul acelora

de a le potrivi în silabe ciunte

Sigur nu e obligatoriu să gândim la fel

să simţim la fel să iubim la fel vorba cântecului dar

Se pare că am forţat pleoapa poeziei să se deschidă

şi nu mai sunt protejat

Mă reîntorc în habitatul ei catifelat să-mi leagăn angoasele

în hamacul aninat între două cuvinte

Răvăşiri

Mă răvăşesc în gânduri putrezite

precum pepitele printre firele de nisip

Adun bob cu bob stropii de ploaie acidă

de pe acoperişul umbrelei fermecate

Adun bob cu bob zilele rostogolite

pe toboganul orei de dimineaţă

Nicio stea nu rămâne în sită

toate se topesc în magma apolinică

Doamna mă îndeamnă să-mi desprind fruntea

dintre riduri

să-i trimit bezele soarelui

care nu oboseşte să se iţească

iar şi iar de după coline

Dar ce face el cu un zâmbet gol

cu un gând putrezit

Versul de început

Pentru gimnastica de încălzire

citesc poezii

Dintre rânduri sare versul de început

Îl prind de urechi

ca pe un iepure sălbatic

Îi şoptesc în auz vorbe liniştitoare

Mai citesc câteva versuri

şi-l scap

Mă înarmez cu pacienţă

ştiind că va cădea din nou în laţ

Şi aşa dintr-o poezie în alta

dintr-un tufiş în altul

sare iepurele

sare versul de început

Abia când îl înşfac temeinic

ştiu că va sta cuminte

şi-şi va chema semenii în ajutor

Sub soarele catalan

Cu dor pe Costa Dorada

Bravi pe Costa Brava

WhatsApp-ul mă salută

Hola!

Închid ochii şi mă scufund în Mediterană

să culeg fructe de mare

de pe ramurile albastre

Cabina mea de beton de la Rotonda

cu care mă scufund devine străvezie

Privesc cu jind muzeul din adâncuri

Nu vă mai văd

un hacker mi-a şters plajele

unde vă prăjeaţi voi

sub soarele catalan

Hasta la vista!

© 2007 Revista Ramuri