Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Herakles urgisit

        de Haricleea Nicolau

„Din depărtatele sălbăticii cu stele mari,

doar căprioare vor pătrunde în oraşe

să pască iarbă rară din cenuşă.

Cerbi cu ochii uriaşi şi blânzi

intra-vor în bisericile vechi

cu porţile deschise,

uitându-se miraţi în jur.”

(L. Blaga, Semne)

The Killing of a Sacred Deer / Uciderea cerbului sacru (2017)

• Regia: Yorgos Lanthimos

• Scenariul: Yorgos Lanthimos şi Efthymis Filippou

• Distribuţia: Colin Farrell (Steven Murphy) – tatăl, Nicole Kidman (Anna Murphy) – mama, Barry Keoghan (Martin), Raffey Cassidy (Kim Murphy) – fiica, Sunny Suljic (Bob Murphy) – fiul, Alicia Silverstone (mama lui Martin), Bill Camp (Matthew)

• Imagine: Thimios Bakatakis

• Editare: Yorgos Mavropsaridis

• Decor: Holly Fisk şi Adam Willis

• Costume: Nancy Steiner

• Durata: 121 min.

• Filmările au început în august 2016, în Statele Unite ale Americii, în Cincinnati / Ohio (Spitalul Christ, Hyde Park, Liceul Roger Bacon) şi în Covington / Kentucky.

• Premiera mondială: 22 mai 2017 la Festivalul de Film de la Cannes

• Premii şi nominalizări (selectiv):

* Fesivalul de Film de la Cannes 2017: Yorgos Lanthimos şi Efthymis Filippou - Premiul pentru cel mai bun scenariu

* Premiile europene de Film, 2017: Colin Farrell – nominalizare cel mai bun actor; Yorgos Lanthimos – nominalizare cel mai bun regizor; Yorgos Lanthimos şi Efthymis Filippou – nominalizare cel mai bun scenariu.

 

Yorgos Lanthimos este regizor şi scenarist de film şi teatru, cunoscut mai ales pentru filmul The Lobster / 2015, care a concurat pentru Palme d’Or şi a câştigat Premiul Juriului. Actorul Colin Farrell a fost nominalizat la Globul de Aur şi la Premiul Academiei Europene de Film pentru rolul său. Filmul experimental Kinetta i-a adus recunoaşterea critică odată cu premiera la Festivalul de Film de la Toronto / 2005 şi a pregătit calea pentru Dogtooth / 2009, care a a câştigat premiul Un Certain Regard, la festivalul de film de la Cannes din 2009, urmat de numeroase premii la festivaluri de nivel mondial. În 2011, a fost nominalizat la Oscar. Al patrulea film al său, Alpi / 2011, a câştigat premiul Osella pentru cel mai bun scenariu la Festivalul de Film de la Veneţia din 2011 şi premiul pentru cel mai bun film la Festivalul de Film de la Sydney în 2012. The Killing of a Sacred Deer este cel mai recent lungmetraj al său, a avut premiera la Festivalul de Film de la Cannes (ediţia 70) şi a câştigat premiul pentru cel mai bun scenariu.

Fascinantul joc al resemantizării mithos-ului Antichităţii l-a ispitit şi pe elenul Yorgos Lanthimos, care în pelicula The Killing of a Sacred Deer (2017) descompune, compune şi juxtapune informaţii extrase din tragediile antice, din mitul Atrizilor (figura Iphigeniei) şi din mitul eroului antic Herakles. Spectatorului îi poate părea o sminteală acest film, chiar o flagelare a spiritului şi poate considera, asemeni lui G. Steiner, că Lanthimos s-a repezit ca o harpie mioapă asupra mitului antic, sfărâmându-i nobleţea tragică în secvenţe dominate de cruzime şi artificialitate extravagantă. Însă meritele sale sunt clare: el realizează un film răvăşitor, visceral, straniu, sângeros, care bântuie şi sparge toate aşteptările spectatorului, surprinde cu fiecare secvenţă şi creează tensiune maximă. Receptarea poate fi anevoioasă, şocantă, chiar cu disconfort fizic evident, dar efectul este catharctic. Într-o lume în care smintelile vin mereu peste oameni, acest film arată doar o parte dintre atrocităţile comise pe pământ.

Lanthimos topeşte mai multe mituri într-un scenariu captivant, brutal, cu incontestabil filon tragic, cu replici ce amintesc de literatura absurdului. Într-o stranie recuperare a mitului, Lanthimos creează personaje tragice care nu se anunţă nicidecum astfel, chiar dimpotrivă, par fixate într-o existenţă placidă, sterilă şi lispită de emoţional. Dialogul ţine replica dincolo de zona senzitivă, scenariul construind tensiunea până în punctul culminant. Filmul lui Lanthimos lasă inima să bată la vedere – în ambele sensuri, cel propriu şi cel figurat. Prima secvenţă surprinde inima unui pacient în timpul unei operaţii pe cord deschis. Este cunoscută predilecţia regizorului pentru cadre-şoc, unde sângele face parte din stilistica cinematografică a acestuia, motiv recurent generator de tensiune şi alte asemenea minuni senzoriale.

Scenariul surprinde o familie aparent fericită, completă, mamă, tată, doi copii şi un câine locuiesc într-o casă frumoasă dintr-un cartier de lux. Părinţii sunt medici: tatăl, chirurg cardiolog şi mama, oftalmolog (ironic, dar deloc întâmplător – pentru că devine insignifiant acest detaliu în timpul episodului ochilor înlăcrimaţi cu sânge ai băiatului). Mama (Nicole Kidman – rol Anna Murphy) este distantă, lucidă şi egoistă. Cuplul are fetişuri sexuale dubioase (play dead), lipsite de patimă, în care devoratorul este unicul personaj care are control asupra corpului partenerului, ce pretinde că este mort. Predilecţia pentru asemenea practici în cuplul tatăl-mama trădează un soi de sminteală.

Un renumit chirurg cardiolog, tată a doi copii (Colin Farrell – rol Steven Murphy) ucide un pacient pe masa de operaţie. Sângele vărsat aşterne asupra sa vălul impurului. Ceea ce l-a ridicat, acum îl doboară. Cel care a cunoscut înălţimile, coboară acum în Infernul propriului destin. Vina pe care o poartă e generată de malpraxis. „Cei mânjiţi de sânge se purifică cu alt sânge, întocmai cum cel coborât în mocirlă, s-ar curăţa cu noroi” (Heraclit, Filosofia greacă până la Platon, vol. I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc., p. 351). Sacrificiul tatălui s-ar defini drept violenţă purificatoare, dar finalul trădează neputinţa sa de a purifica impurul. Macularea şi vina nu pot fi anihilate decât cu preţul durerii lui: perfect lucid, amintind de eroul stoic al lui Seneca, tatăl acţionează eliberându-şi fiul din suferinţă. Nici Até nu îl influenţează, nici Lyssa, zeiţa turbării. Ce pedeapsă mai cruntă s-ar fi putut născoci? „Tu eşti tatăl lor. Ce faci? Vrei să-ţi ucizi copiii?(...) Dar el ţâşneşte, se-nvârte în jurul stâlpului după copil, de-odată, se-ntoarce, înfricoşător, se iscă înaintea lui şi-l săgetează prin ficat. Copilul se răstoarnă, împroşcând cu sânge piatra zidului, şi moare (...) nu cunosc un muritor mai urgisit ca el” (Euripide, Herakles, în Teatru complet, trad. rom. Alexandru Miran, Ed. Arc şi Ed. Gunivas, Chişinău, 2005, p. 647-649). Finalul este năucitor şi brutal: tatăl învârtindu-se legat la ochi, cu puşca aţintită spre cei iubiţi, recreează episodul uciderii Megarei şi a fiilor lor de un palid Herakles. Tatăl nu mai este acum eroul tragic care alege moartea pe rug în vârful muntelui Oeta. Păşeşte neutru într-un fast food alături de mamă şi de fiica lor, cruţată prin voia zeilor. Peste neamul Atrizilor apăsau fărădelegile lui Tantal şi Atreu, pe care le vor plăti urmaşii lor (Iphigenia). În celălalt (Martin) zace eidolonul pacientului ucis (tatăl lui Martin), care trimite suflul de răzbunare perfidă (fiul şi fiica sunt cuprinşi de o misterioasă paralizie, leşinuri şi stări inexplicabile medical), drept pedeapsă asupra fiilor tatălui. Fiica (Raffey Cassidy – rol Kim Murphy) se îndrăgosteşte de adolescentul Martin (Barry Keoghan), instrumentul răzbunării destinului. Iphigenia era salvată miraculos de Artemis, substituindu-i o căprioară, care este sacrificată zeităţii. Filmul răstoarnă ordinea clasică, iar jertfa, pe care fiica este dispusă să o facă, eşuează. Fiul (Sunny Suljic – rol Bob Murphy) devine cerbul sacrificat spre a potoli setea de răzbunare a celuilalt. Din titlu se anunţă un fapt odios, o ucidere. Pare a fi exclusă ideea sacrificiului, dar, totuşi, trebuie reliefat raportul sacrificiu-crimă. Pentru omul de azi, este doar un omor odios: un tată care îşi împuşcă fiul într-un joc terifiant. În altă dimensiune, el săvârşeşte un sacrificiu-penitenţă: se pedepseşte, luând viaţa propriului copil, pentru vina comisă. Fiul nu mai este salvat acum miraculos de niciun zeu. Sângele lui cald curge grăbit din punga sub care tatăl i-a ascuns privirea.

© 2007 Revista Ramuri