Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Taina vulnerabilităţii sau despre tăcerile singurătăţii

        de Gabriela Rusu-Păsărin

Considerat a fi cea mai importantă voce a noii generaţii de scriitori israelieni, Eshkol Nevo surprinde prin dezinvoltura cu care tratează teme dramatice şi prin arta de a capta implicarea afectivă a lectorului. De la debut (în 2001) cu volumul de povestiri Demipensiune în Givatayim, toate romanele sale au devenit bestselleruri în ţara natală, iar două dintre ele, Prima dorinţă la dreapta şi Trei etaje, au fost dramatizate. Eshkol Nevo a primit numeroase premii literare, cele mai reprezentative fiind medalia de platină şi medalia de aur ale Asociaţiei Editorilor din Israel (2005, 2006, 2008, 2011, 2014, 2015), Premiul FFI-Raymond Wallier (în cadrul Salonului de Carte de la Paris, 2008), Premiul ADEI-WIZO (Italia, 2011).

Studiile în domeniul psihologiei la Universitatea din Tel Aviv se vor constitui în fundament al concepţiei sale despre construcţia personajelor angrenate într-o realitate aparent israelită, în esenţă fiind orice spaţiu locuit de singurătăţi, capsulă a timpului, în care motorul catalizator rămâne nevoia de confesare.

Declaraţia lui Eshkol Nevo că ideea care a cristalizat romanul a fost generată de Căderea lui Albert Camus este sustenabilă prin configurarea profilului psihologic al personajelor. Faptul că a fost influenţat de celebra melodie In the Air Tonight, a lui Phil Collins, poate motiva acel fundal empatic, rezonant ca singurătate proiectată într-un spaţiu marcat de umbrele nopţii. Corelate, cele două surse de inspiraţie se grefează pe o teorie explicitată de autor şi care aparţine psihanalistului Sigmund Freud: „Enciclopedia ideilor m-a ajutat să-mi aduc aminte că primul palier, pe care el (n.n. – S. Freud) îl numea «id», cuprinde toate impulsurile şi nevoile noastre. Palierul din mijloc, pe care îl numea «eu», mediază între dorinţă şi realitate. Palierul de sus, cel de-al treilea, aparţine superego-ului, care ne cheamă la ordine şi ne cere să luăm în considerare posibilele consecinţe ale faptelor noastre asupra societăţii” (p. 219).

Cele trei povestiri par a fi independente, poveşti de viaţă derulate sub impulsul nevoii de confesare. Par a fi şi trei etaje locuite de drame neştiute de ceilalţi, ascunse pe palierele singurătăţii.

Arnon se simte vinovat de trădarea soţiei şi de nesupravegherea copilei lăsate în grija unui bătrân, asupra căruia planează suspiciunea că ar fi abuzat de copilă. Toate detaliile acelor tribulaţii interioare vor fi spuse unui prieten, un interlocutor necesar pentru defulare.

Hani, cea de-a doua protagonistă, alege epistolarul ca modalitate de a-şi povesti viaţa considerat㠄cuşca propriei mele dorinţe de a reuşi acolo unde mama a dat greş” (e la ospiciu şi nu poate comunica într-un spaţiu de normalitate). Fiica sa, Hiri, are o prietenă imaginară din nevoia de comunicare cu un interlocutor, care să aibă profilul dorit.

Devora este judecător districtual, văduvă de puţin timp, care simte nevoia de a conversa cu soţul defunct şi găseşte o modalitate inedită de exteriorizare a poveştilor vieţii ei de după decesul lui: înregistrează pe un robot telefonic toate aceste poveşti. Robotul păstrase vocea soţului, motor declanşator emoţional.

Toate personajele sunt marcate de taina vulnerabilităţii şi apelează la terapia prin confesare. Vulnerabilitatea este o invizibilă scară spre infernul lăuntric, iar demersul confesiv se dovedeşte a fi singura cale de a schimba sensul de mers, nu spre adânc, ci ieşire la lumină. Eshkol Nevo este un maestru al artei conversaţiei şi disimulării. Confesiunile, în concepţia sa, sunt un mod prin care protagoniştii îşi recunosc vulnerabilitatea şi, aici intervine disimularea, îşi caută un martor emoţional pentru a produce transferul de trăire acutizată negativă şi a se elibera de tensiunile astfel marcate. Vocea auctorială conturează un spaţiu interior al speculaţiilor care produc spaime, dar şi motivaţii ale faptelor reprobabile. Adevărata trăire este în interior. Viaţa exterioară este stereotipă, cea interioară este vulcanică şi dorită. Este o autoflagelare prin retrăirea prin povestire a acelor întâmplări care au marcat viaţa personajelor, este o eliberare prin mărturisire.

„Nu mai am pe nimeni căruia să mă pot confesa” (p.83), aceasta este spaima cea mai mare, recunoaşte Hani, eroina celei de a doua povestiri. Scriitorul catalizează o dată în plus această spaimă a trecerii timpului fără a putea comunica: prezenţa în casă a ceasurilor este o modalitate de a marca scurgerea implacabilă a timpului: „cum e să creşti cu conştiinţa faptului că timpul trece?” (p.128). Dialogul lui Hani, cea dedicată familiei şi care trăieşte cu spaima că va deveni nebună asemenea mamei sale, este un pretext de spus poveşti la graniţa dintre fapt împlinit şi fapt imaginar. Este, în esenţă, salvarea de singurătate prin monologul imaginar transpus în epistolar. Retrospectiva vieţii este un pretext pentru recompunerea unei noi vieţi din fragmente-reziduuri de amintire, în jurul cărora se grefează o nouă poveste, o nouă viaţă trăită compensatoriu. Tăcerile singurătăţii anticipează suicidul sau, în cel mai fericit caz, alienarea. Doar exteriorizarea prin verbalizare şi printr-un act de empatie deschid perspectiva, eclatarea, înlăturarea umbrelor îndoielii şi neîncrederii, nesiguranţei. Ruperea de realitate este astfel conştientizată şi parţial se ameliorează starea de alienare. Este ceea ce încearcă cu disperare să facă protagonista care urmează destinul mamei sale şi ajunge la ospiciu. Este al doilea etaj al singurătăţii, pe care scriitorul Eshkol Nevo îl populează cu tenebrele superego-ului.

Devora, cea de-a treia eroină a volumului, va găsi o modalitate de a conversa cu soţul defunct din nevoia de a-şi continua viaţa după tiparul impus de acesta, ea neavând până în momentul declanşării convorbirii telefonice înregistrate de robot nicio opţiune de viaţă. Totul era dictat de Michael. Vocea imprimată a lui Michael dă iluzia realităţii şi declanşează procesul de confesiune. Nu este doar nevoia de a comunica, mai ales este nevoia de a spune ce gândeşte fără a fi întreruptă.

Tezaurizarea mesajului emoţional (prin epistolă, prin înregistrare, prin repovestire unui prieten) este cheia întregului volum, este liantul între etaje. Etajele sunt niveluri ale monologului nu interior, ci un aparent dialog cu un interlocutor pasiv. Monologul este, în acest caz, sinonim cu dialogul pasiv, confesiunea este ca o spovedanie, pentru că aşteaptă înţelegere şi iertare.

Eshkol Nevo ştie să creeze spaţii ale confesiuni, ale defulării, chiar impulsive. Dincolo de modalităţile comunicaţionale explicitate anterior, romancierul plasează în centrul oraşului corturi pentru manifestanţi şi le asigură terapia comunicaţională, prezenţa psihologilor.

Dar toate modalităţile de comunicare sunt unidirecţionale, nu au feedback. Este cel mai confortabil mod de a te elibera de tensiuni având martori imaginari sau pasivi. Toate sunt conversaţii terapeutice, cum le şi defineşte autorul (p. 196). Un personaj, agent al Mossadului, care a trăit toată viaţa ascunzând adevărul în faţa familiei, simte nevoia de a se purifica prin confesiune.

Adevăratele paliere nu sunt cele psihanalitice, nici cele ale etajelor sociale: „Cele trei paliere ale sufletului nu se află în interiorul nostru! În nici un caz! Ele plutesc în aerul dintre noi şi celălalt, în spaţiul dintre gurile noastre şi urechile celui căruia îi spui povestea noastră. Iar dacă nu ai cui să i-o spui, povestea nu exist㔠(p. 288).

Ultima poveste, cea a Devorei conţine soluţia ieşirii din labirintul tăcerii: schimbând casa, îşi schimbă viaţa, devine ea însăşi, mult mai conciliantă, resimţind dragostea pentru fiul său. Este palierul de mijloc, cel în care te simţi tu însuţi, primul este al impulsului vital. Al treilea este al condiţiei sociale, ce impune un comportament ritualizat. Intimitatea, sinceritatea, armonia cu sine este palierul de mijloc, cel interior, al afectelor dictate de emoţia trăirii pentru familie, pentru viaţă, adică pentru ceea ce contează dincolo de iubirea pasională pentru bărbatul care ştie cum să domine viaţa în doi.

Eshkol Nevo este cu adevărat un artizan al conversaţiilor terapeutice, un romancier care exersează cu efect imediat arta seducţiei confesiunii la graniţa dintre o realitate recognoscibilă şi una ficţională, pe care orice lector ar dori să o poată accesa pentru a se elibera de tăcerile singurătăţii.

© 2007 Revista Ramuri