Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Despre elite: individual şi în gaşcă

        de Mihai Ghiţulescu

Cu dl Teodor Baconschi am multe apropieri moral-intelectuale; unii ar zice „ideologice”. Să zică! Conservatorii „bine temperaţi” mi-au inspirat întotdeauna încredere. Zic vorbe mari, dar am impresia că oamenii de genul ăsta ţin lumea în echilibru, îi stăpânesc mişcările, pun contră abaterilor gravitaţionale periculoase, parcă tot mai multe. Nu prea am apropieri retorice (e la excelenţa sa o pedanterie pe care nu prea o gust, dar, uneori, o invidiez), de aceea mi-a fost o ţâră greu să-i citesc colecţia de schiţe despre oamenii mari cu care a avut de-a face, în varii feluri.

Micul almanah... e o sumă de portrete care alcătuiesc un autoportret. Nu ştiu cine o fi zis primul, dar eu de la dl. Liiceanu am auzit c㠄omul este suma întâlnirilor sale esenţiale”. Cam aşa reiese şi din deschiderea „De viris illustribus (cu bemolul conştiinţei postmoderne)”. Nu e un autoportret doar pentru că autorul a rămas cu câte ceva de la fiecare dintre cei pe care îi prezintă, ci şi pentru că acele ceva-uri, graţie unei excelente asimilări, se văd, se simt, chiar în modul în care îi percepe şi îi descrie. E un fel de „spune-mi despre prietenii tăi, ca să-mi dau seama cine eşti!”.

Teodor Baconschi e întotdeauna elegant, dă impresia de black suit şi când ajunge în zone personale, dar eleganţa asta îi vine natural, cum îi şade bine unui diplomat. E întotdeauna admirativ, dar nu îşi lasă admiraţia să o ia razna: „Am fost […] obligat să operez o severă selecţie, adoptând criterii pe jumătate subiective, pe jumătate obiective. Subiective pentru că n-am păstrat în lista celor aleşi oameni pe care nu i-am plăcut, oricât de sus ar fi fost plasaţi într-o ierarhie politică sau intelectuală. Obiectivă, pentru că toţi cei prezentaţi ne dau tuturor motive raţionale de admiraţie [s. M.G.] fie prin ce au creat, fie prin felul în care s-au achitat de înalte responsabilităţi” (p. 13). Sigur, nu i-a cunoscut pe toţi la fel, nu îi poate admira la fel. Nu se împăunează, nu se dă mai apropiat decât a fost de mai marii lumii. Nuanţele şi distanţele se văd bine: una e cu Ioan Paul al II-lea, alta e cu cardinalii săi şi cu totul alta cu diverşii politicieni şi diplomaţi din lumea largă. Nu-i poate admira la fel pe Bartolomeu Valeriu Anania şi pe Traian Băsescu, nici pe Alexandru Paleologu şi pe Irinel Popescu, chiar dacă ultimii doi sunt vecini în carte. La extreme mi se pare că îi avem pe Nicolas Cage, cu care s-a nimerit o dată la o „sindrofie a solidarităţii” (p. 72) şi pe Horia Bernea, cu care a stat la „zeci de cine cu «şpriţurile» [probabil că numai cunoscând personajul se pot înţelege ghilimelele, n. M.G.] lui asumate umoristic, mii de conversaţii [...] despre moştenirea Romei bizantine...” (p. 88). Şi că tot sunt aici, nu mă pot abţine să nu întreb, ca şpriţarul peripatetic, cum o fi „leuşteanul la grătar cu usturoi” (p. 89).

Almanahul este şi un îndrumar. Nu ştiu dacă autorul şi-a propus asta. În lumea noastră tot mai sărită de pe fix, în care oamenii azi îşi împreună lingurile şi mâine ajung să-şi dea cu blidul în cap, schiţele dlui Baconschi pot spune multe despre buna raportare la cei din jur. Ne putem da seama că întoarcerea la 180 de grade e imorală şi dăunătoare, că, în afară de iubire, toate stările omeneşti suportă bemoli şi diezi. Ca unul care crede c㠄fost” şi „prieten” nu-şi pot sta alături, am găsit un citat care mă ajută: „Sorin Dumitrescu are, pe lângă doza de fascinaţie, şi vocaţia repulsiei umorale: se ceartă mai cu seamă cu cei care ar risca să îl iubească. În ce mă priveşte, deşi am intrat pe lista enormă şi mereu deschisă a foştilor săi prieteni, insist să-l preţuiesc estetic şi intelectual, să-i prizez stilul alambicat şi să socotesc că dâra lui prin cetate rămâne cu precădere luminoasă. Că e supărăcios, irascibil, vulcanic şi nedrept face parte din meniul său existenţial şi dintr-o chimie ireductibil㔠(p. 123). Şi admiraţia şi opusul ei – care o fi, dacă o fi – trebuie ferite de orbire.

Marea problemă mi se pare c㠄supărăcios, irascibil, vulcanic şi nedrept” fac parte şi din meniul (făr㠄existenţial”) al spaţiului public românesc, în care trecem mereu, cu viteză şi forţă, de la pupici la flegme şi înapoi şi, şi, şi... Iată ce scrie dl Baconschi despre doi foşti preşedinţi: „E în natura politicii, mai ales într-un stat recent constituit, precum România, să suporţi, ca lider, fluctuaţiile «latino» [din complicitate incorect politică, eu aş zice (şi) „feminine”, n. M.G.] ale unei populaţii dezinformate şi uşor de manipulat […]. Fiind prea devreme pentru a scrie un tratat de istorie recentă a ţării, se prea poate ca dl Constantinescu să nu apuce bucuria de a citi o analiză «oficială» care să-i restituie frumoasele merite politice în serviciul naţiunii” (p. 103); cât despre Traian Băsescu, „genial tactician, dublat nefericit de un strateg nul şi egocentric”, „avem aici cea mai spectaculoasă dovadă a tendinţei românilor de a-şi demola foştii preşedinţi [...]. Timpul va stinge treptat patimile şi le va îngădui istoricilor să-şi facă datoria cu serenitate, dincolo de isteriile şi urile momentane” (pp. 145-146).

Mă gândesc la o epigramă de-a lui Păstorel, cu Ghiţă Dej, românii şi ruşii. Sunt, totuşi, optimist: chiar nepăsându-mi de foştii preşedinţi, sper ca raţiunea să nu rămână cu totul în seama istoricilor.

***

Eugen Istodor, omul cu interviurile care
„au fost adevărate, sunt reale şi vor fi autentice”, s-a gândit să scrie o carte despre gaşca de elită Caţavencu, de când s-a născut ea, până pe la 16 ani, când au apucat-o de tot pandaliile şi s-a spart. Bănuiesc că s-a gândit şi cum s-o scrie, dar nu i-a venit nicio idee bună.

A vrut să spună lumii ce şi cum cu băieţii ăia care în ’90 s-au apucat să scoată un săptămânal – la început „incomod”, apoi „de moravuri grele” – şi, până pe la mijlocul anilor 2000, au ţinut în şuturi şi capace hoţii şi proştii publici din România. Culmea e că a şi reuşit, cât de cât, dar nu datorită lui, care îşi zice autor, ci colegilor cărora le-a luat interviuri. Cea mai mare parte a cărţii e făcută din bucăţi de discuţii cu ei, păstrate în „arhiva personală Istodor” sau publicate deja în „Istodor, 2016”, adică în Sociologia umorului românesc, apărută la Editura Universităţii din Bucureşti. E bine că a reluat masiv, ar fi fost păcat să nu. Cunoaştem: când scoţi o carte la o editură universitară, de multe ori, nu ştie de ea nici editura.

Aşa aflăm o grămadă de faze tari de la seniorii & juniorii găştii, plus administratorul, secretara şi femeia de serviciu (ultimii trei cu interviurile în anexe, lângă selecţiile de bule şi de caricaturi de-ale lui Barbu şi Mardale): cum au strâns pungi de monede după vânzarea primului număr şi cum au ajuns să negocieze cu „marele” SOV; cum crăpau de floare şi de dovleac la şedinţele de bule şi cum „nea Tudor [Octavian] era fericit că-i intra o căciuliţă la un a” (Răzvan Cucui, p. 108); cum Florin Călinescu lua acasă resturile de mâncare şi cum Mircea Dinescu a dat o gaură de vreo doi ani în cărţile de muncă. Bine, sunt şi chestii (mai) serioase, cu şmecherii politice, economice etc.

Dacă se „mulţumea” să monteze o istorie din istorisiri, lui Eugen Istodor putea să-i iasă o carte ca lumea. Dar nu..., atins de academicoză, el a vrut o etnografie. S-a apucat să pună povestea Caţavencilor în teoria „neo-tribului” (dup㠄Maffesoli, 1996”). Chiar nu văd rostul şi o ţin pe-a mea; mi se pare c㠄neo-tribul Caţavencu (performeri şi audienţa lor)” e cam aceeaşi chestie cu „gaşca mare de golani ce-au alungat sclavia”. Probabil că fobia de minor l-a purtat spre ridicol. Îşi susţine autoritatea auctorială aşa: „istoria celui mai neconvenţional trib al societăţii româneşti dintre 1990 şi 2006/2008 a fost încătuşat [el, istoria, n. M.G] într-un limbaj tehnic, specializat, în 2017/2018. Sentinţe din sociologie, politologie, istorie, economie au legat procedural răspunsurile orale ale Caţavencilor din 2006-2008” (p. 155). De fapt, „sentinţele” astea sunt capturi de te miri ce, puse cu furca în text, fără să aibă musai legătură una cu alta sau cu subiectul. În intervenţiile sale, Istodor aduce, câteodată, cu un prompterist care rezumă ce a zis reporterul de la faţa locului şi dă legătura reporterului din spatele locului, ca să spună acelaşi lucru. Se bagă şi el printre citatele din Buşcu şi Julea şi cele din Muşatescu, Cucui, Morar: „Această ficţionalizare a realităţii a avut zona sa bine precizată la Caţavencu: vizualul, ‘la «bule»’ şi în caricatură. Câteva detalii privind procesul de fabricaţie, privind myth-makeri-ii acestor mitologii sunt dezvăluite prin mărturiile Caţavencilor” (p. 103). Alteori, aduce aminte de Garcea: „Mitologia se baza pe gesturi general sociale care însă se impuseseră social (valorificarea atuurilor simbolice: fronda, păstrarea distanţei satirice faţă de zona politică, dar şi faţă de breasla jurnalistică. Sunt anii satirei care se ţinea verticală în faţa asaltului vehemenţei de limbaj şi indeterminărilor societale, inclusiv în interiorul breslei jurnalistice” (p. 69). Bre, ai paranteza pantă? Şi ca să vedeţi cum România de după 2000 a fost condusă de fantomele ilegaliştilor: „Înnoirea guvernamentală Adrian Năstase şi cea parlamentară de după 2000 şi-au recrutat personalul dintr-o generaţie anterioară, dar având aceleaşi moravuri şi concepţii ca şi vechea nomenclatură (Gheorghiu, Lupu, 2008: 321-344)” (pp. 92-93).

Despre ordonarea materiei nu zic decât c㠖 pe cuvânt! – am sărit de la 39 la 122 şi m-am prins – nu mai ştiu cum – după vreo 10 pagini.

Mă tot gândesc că Eugen Istodor va reveni râzând: „Bibane, ai muşcat-o! Uite aici cartea adevărată!”.

© 2007 Revista Ramuri