D-ale tranziţiei: „ – Ce face un şef ajuns şomer?

– Se angajează la o multinaţională!”

În urmă cu vreo doi ani, am dedicat trupei Mekanik Şef – mai precis, liderului ei, Lucian Ion – un articolaş pe un colţ de pagină. La data scrierii acelui text aveam, ca material de studiu, doar nişte amărâte de fişiere mp3, aiurea pescuite sau primite de la prieteni, şi-o carte despre „fenomenul Zărneşti în rock”. Scrisă de Gabi Gomboş, fost coleg de revistă pop-rock, cartea mă costase vreo 30 de lei, autograful fiind gratis. E drept, merita banii. Gomboş e deţinătorul neglijent al informaţiilor de specialitate care mie îmi trec pe lângă urechi. N-am insomnii din pricina asta. La muzica rock (pop, blues, punk, jazz etc.) nu mă interesează neapărat detaliile factuale, nici amănuntele din bucătăria trupelor, ci legăturile, rădăcinile, trimiterile sau citatele – să le spun culturale, în largul înţeles al termenului. Uneori, acestea sunt transparente, mustesc din textura sonoră şi din cuvintele însoţitoare. Alteori le cauţi mult şi aplicat. Câteodată nu găseşti nimic, dar plăcerea audiţiei nu scade calitativ. Pentru că muzicienii, îndeosebi cei contemporani, specializaţi în genul „uşor de consumat, iute de uitat”, întocmai jucătorilor la ruletă disperaţi după marele pot, mizează des pe hedonismul consumatorului, pe comoditatea şi indiferenţa acestuia, pe năravul îndestulării, căruia i se spune şi îmburghezire. Iar burghezul, se ştie, vrea să fie gentilom, deci trebuie să aibă „tot ce e mai bun”...

Trupa de rock industrial Mekanik Şef intenţiona să joace altfel. La începutul discului Cel mai viu, primul editat de Soft Records, în 2004, anunţă: „Mekanik Şef, rock industrial/ Mekanik Şef, sunet letal/ Mekanik Şef, anticomercial/ Mekanik Şef, spectacular...”. Numai că, din SUA, unde ajunsese după ce trecuse înot Dunărea, în Yugoslavia, şi după câteva luni de lagăr, în Austria, Lucian Ion revenise într-o ţară plină de furie, cuprinsă parcă de nebunia eradicării trecutului industrial – considerat, vezi bine, comunist şi compromiţător. Înainte să-şi dea seama cum stau lucrurile, „motorul” trupei avea ambiţii frumoase: „Mekanik Şef se bate pentru tine/ Mekanik Şef speră în mai bine/ Mekanik Şef e acum aici/ Mekanik Şef vrea să te implici”. Bătăioşii erau Lucian Ion, chitară, voce, sintetizatoare, texte, şi Dan Bărbulescu, chitare, computer programming. Temporar li se alăturau alţi doi colaboratori, Lucian Păcuraru şi Dan Virgil. Probabil că azi, corporatişti de nevoie, privesc înapoi, dacă nu cu mânie, măcar cu melancolie. N-ar fi singuri. La fel ca-n toată Europa, ţara ni-i plină de asemenea locuitori, mai dezabuzaţi decât patricienii din amurgul Imperiului Roman, la graniţele căruia se buluceau barbarii. În plus, tot scumpa noastră (ca nivel de trai) ţărişoară geme de adepţii unui stil de viaţă cât se poate de anti-industrial, devreme ce Mekanik Şef n-a reuşit să vândă în 13-14 ani toate exemplarele discurilor editate de Soft Records. (Al doilea se numeşte Insomniac, din 2005.) Norocul meu, deoarece aşa am găsit deunăzi într-o librărie, nu în vreun magazin specializat, exemplarele demult râvnite, dar căutate alene, tipic ţărăneşte...

Am pomenit poate exagerat până aici de România şi români, fiindcă situaţia trupei Mekanik Şef e semnificativă. Atitudinea şi programul estetic adoptate se potrivesc mai degrabă anilor ‘80, parţial ‘90, anii industrializării excesive a plaiurilor noastre bucolice şi apoi ai decăderii, dacă nu spargerii de-a binelea a visului tehnologic „made în Romania”. Iconografia de care trupa s-a înconjurat, pe scene, în videoclipuri şi coperte, machiajul ales, remarcabile prin coerenţă, se pretează foarte bine mesajului transmis, dublându-i sugestiile. Dar ele vin cumva în contradicţie cu situaţia societăţii din perioada vârfului de activitate a Mekanik-ului Şef. Nu se înghesuie receptorii/ ascultători de pe-aici la sunetul industrial. Cei mai mulţi, vieţuitori în „ţara Meşterului Manele”, sunt vădit neinteresaţi de „o trupă dintr-o mie/ pură energie”. Cei care, prin naştere, educaţie şi afinităţi, înţeleg mesajul, au ales deja meleagurile străine ca să-şi împlinească visele, aşa cum a făcut-o şi Lucian Ion: „Avenue America – I follow my dream, you follow your dreams” (pe Insomniac). Rezultatul e că trupa... a intrat în şomaj, ca milioanele de compatrioţi traşi pe linie moartă din cauza guvernelor de-o strălucitoare incompetenţă.

Mekanik Şef ilustrează în zona rockului ce s-a petrecut cu ţara şi oamenii ei, din 1989 încoace. Energie risipită, elanuri spulberate, speranţe tocite. Ritmurile şi melodiile născocite de Lucian Ion & co. au însă calitatea rarisimă de-a fi obsedante, după ce le prinzi schepsisul şi le descoperi frumuseţea. Cântecele nuanţează teme dintre cele obişnuite în viaţa oricărui om: dragoste, muncă, petreceri, necazuri. Au echivalent în blues, bunăoară, dar pot fi şi dansate.

Chiar şi de pensionari ca mine.