Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Întâmplări vechi și noi, pilde la fel

        de Nicolae Prelipceanu

Departe de mine gândul de a face pe plac cuiva, tânăr sau bătrân. Aşa că textul următor este doar expresia unei convingeri şi deloc încercarea de a intra pe sub pielea unora sau a altora.

A mai izbucnit o bătălie între antici şi moderni. Anticii nu sunt tocmai antici, fiind încă în viaţă (nu-i vorbă, că şi ăia de la prototip erau încă vii), dar cu o viziune mai estetizantă asupra literaturii, iar modernii sunt de mult dincolo chiar de postmoderni. Am preluat, pur şi simplu, termenii de mai sus în amintirea bătăliilor din Franţa altor vremuri şi altei culturi, când era vorba de anciens et des modernes.

Astăzi, ba chiar şi ieri, vedem şi am văzut atacuri turbate de-a dreptul, iar acest calificativ se poate folosi când e vorba de epitetele care se acordă bătrânului de altă părere de către vreun tânăr corifeu al vremurilor noastre. Undeva, într-un text pe care l-am citit demult, se dădea exemplul unor studente la filozofie, care aveau o discuţie în contradictoriu asupra unuia dintre cei pe care-i studiau la curs. În cele din urmă, cea lipsită de argumente îi trânteşte şi îşi trânteşte sieşi un „aşa îmi trebuie dacă vorbesc cu o tuberculoasă”! Un critic de demult, azi uitat, pe numele lui Virgil Ardeleanu, avea o concluzie şi mai tare, sau poate la fel: „măta-i chioar㔠îi striga cea sau cel fără argumente celei/ celui care le avea. Aceste pilde, recunosc, sunt fumate, cel puţin de generaţia mea. Dar ele mi se par a rezuma perfect unele dintre polemicile care se deschid şi se închid rapid astăzi între reprezentanţi ai celor două categorii de literaţi, cei în vârstă, adepţi ai poetului cultivat şi reflexiv, şi cei al căror sânge mai clocoteşte încă în vine, grăbiţi să sară (să ardă, cum se spune cu o expresie preţioasă) etapele.

Din păcate, însă, polemicile de idei au cam dispărut în zilele noastre şi nici măcar una ca aceea dintre Eugen Barbu şi Fănuş Neagu din ani trecuţi, şaptezeci cred, nu mai vezi. Şi asta pentru că, în lipsa oricărei cenzuri, inclusiv a aceleia a bunului simţ, mai ales din partea celor cu sânge clocotitor, nu mai stă nimeni să gândească logic şi să aducă argumente de ce aşa şi nu aşa. Şi atunci, cei al căror sânge s-a mai potolit nu mai au nici ei cu cine să polemizeze, căci doar n-o să te apuci să-i înjuri pe cei care te-au înjurat. Până acolo nu se coboară decât o anume categorie de persoane din care, totuşi, scriitorii, oricât ar fi ei de dezagreabili în ochii celor care vin, nu fac parte.

Pentru cine a trăit anii când România literară făcea furori cu polemica Eugen Barbu -Fănuş Neagu n-ar mai trebui să amintesc parada de erudiţie pe care o făceau cei doi combatanţi, citând cronici italiene greu accesibile unor monogloţi (E. Barbu a tradus cândva chambre ŕ louer cu bizara formulă cameră de lăudat), dar şi alte fineţuri intelectuale deloc accesibile celor doi. Cunoscătorii se distrau să vadă ce erudiţie a mai câştigat unul sau altul în săptămâna respectivă, cam ştiindu-se de unde veneau cele două erudiţii intempestive: de la cel care îl alimentase mai întâi pe E. B. cu citate şi referinţe subtil-erudite şi care – nemulţumit poate de recompensa acordat㠖 se hotărâse să mai vândă o dată aceeaşi marfă, pentru a-şi rotunji profitul. Or, cum spuneam, azi nici măcar asemenea polemici nu mai avem, căci cine mai stă să descoase filele vreunei cărţi cât de cât erudite când postmodernismul ţopăie, vorba cuiva suspus, prin mai toate paginile literare de oarecare răsunet.

Dar ceea ce uităm cu toţii, tineri şi bătrâni, este această anecdotă, la fel de veche, datând de pe la sfârşitul Războiului al Doilea Mondial. Se zicea în acel banc aşa: „partizanii sovietici au ocupat cota 150, împingându-i pe nemţii care o ocupaseră până atunci în vale. A doua zi, nemţii au contraatacat şi au pus iar stăpânire pe această înălţime împădurită. A treia zi, partizanii s-au mobilizat şi i-au împins în vale pe nemţi, iar a patra zi… Şi tot aşa, până când, a şasea sau a şaptea zi, a venit pădurarul şi i-a dat pe toţi afară din pădure”. Ar fi fost frumos să fie aşa. În cazul nostru, însă, pădurarul există şi e mult mai puternic decât cele două tabere, luate separat şi chiar împreună. Asta nu înseamnă că nu are nici un rost ca ele să-şi încordeze în continuare muşchii şi să polemizeze temeinic, adică prin forţa argumentelor specifice domeniului pe care-l reprezintă, ca şi cum pădurarul n-ar mai veni. Dar să ştiţi, simpatici polemişti, că el vine, vine, vine, calcă totul în picioare. Poate că n-o să-i măture pe toţi odată, ca-n bancul cu nemţii şi partizanii sovietici, dar oricum le va veni tuturor rândul, că-l aşteaptă, că nu-l aşteaptă.

© 2007 Revista Ramuri