Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Omul nostru de la Londra

        de Mihai Ghițulescu

Scuzaţi titlul-clişeu, dar se potriveşte! De altfel, s-ar potrivi multe parafraze după cărţi/ filme de spy fiction. Am ales-o pe aceasta pentru că însuşi autorul face trimitere la Graham Greene şi al său Omul nostru din Havana, spunând că, dac㠄agentul Victor” ar fi citit romanul sau ar fi văzut filmul, „ar fi înţeles [...] cât de evidentă era asemănarea dintre el şi James Wormold, personajul principal al cărţii lui Greene, vânzător de aspiratoare în Havana anilor 1950, racolat de MI6 şi transformat în spion” (p. 124).

Nu-mi maschez entuziasmul. A fost cât pe ce să-mi scape din tastatură vorbe mari. Oricum, în ultima vreme, le-am tot zis puţinilor dispuşi să-mi suporte ieşirile din cotidian despre „cartea anului, deceniului...”. Ce bine mi-ar prinde un emoticon! Aştept de mult în România o carte de istorie American style, făcut㠄profesionist”, dar care să poată fi citită de oricine (obişnuieşte să citească), o carte de istorie ecranizabilă. De cele mai multe ori, cărţi de genul ăsta sunt scrise de jurnalişti – păcat că la noi nici istoricii, nici jurnaliştii nu pricep cât de apropiate le sunt (sau trebuie să le fie) meseriile. După destule tentative (penibile în grade diferite), tot un istoric a reuşit. Îl apreciez pe Stejărel Olaru încă de la cărţile scrise împreună cu Marius Oprea, la începutul anilor 2000 (Securiştii partidului..., 2002; Ziua care nu se uită..., Cei cinci care au speriat Estul..., 2003). După editarea primelor două volume din Jurnalul lui Ion Raţiu, am devenit fan, iar acum sunt entuziasmat...

Despre ce e vorba? O să povestesc câte ceva! Sunt convins că un thriller bun se citeşte/ priveşte chiar ştiind dinainte „ce se întâmplă”. „Victor” e numele de cod al lui Silviu Crăciunaş, român fugit în Occident în anii ’50 şi care, în 1961, a publicat la Londra un „bestseller uitat”, The Lost Footsteps, „prezentat drept povestea adevărată şi spectaculoasă a unui luptător împotriva comunismului”. Din lucrarea lui Stejărel Olaru, se vede c㠄este de fapt o ficţiune, zămislită dintr-un lung şir de minciuni” (p. 197). La începutul anilor 2000, după traducerea cărţii (Urme pierdute, Editura Enciclopedică, 2000), Crăciunaş avea şi pe aici o oarecare legendă, în care a lovit tare Marius Oprea, spunând direct că acela pe care toţi îl considerau erou „a fost agent al Securităţii”. Atacat dur atunci, pe motiv de blasfemie, e firesc să se simtă acum „reabilitat şi răzbunat”, după cum scrie în prefaţă (p. 282). Dezvăluirea lui Marius Oprea din 2002 a fost primul imbold pentru Stejărel Olaru să pornească ampla cercetare. Un altul trebuie să fi fost parcurgerea Jurnalului lui Raţiu, în care Crăciunaş apare ca personaj secundar, dar important, genul care se reţine la Oscar pentru best supporting actor.

Baza poveştii o reprezintă fondul SIE din Arhiva CNSAS (cele 63 de volume ale dosarului personal al agentului Victor, plus alte dosare personale şi problemă în care acesta apare). Din păcate, informaţiile din surse interne nu au putut fi confruntate cu cele ale serviciilor străine cu care agentul a avut de-a face sau care l-au avut în vizor. Din fericire, istoricul a pus în paralel, cu multă răbdare şi luciditate, documentele lăsate de Securitate cu cele strânse în arhiva Raţiu Family Charitable Foundation (în principal Jurnalul, în curs de editare) şi în cea a Fundaţiei Academia Civică (documente personale de-ale lui Crăciunaş). Cu siguranţă, vor mai apărea date cu privire la viaţa şi activitatea lui Crăciunaş/ Victor şi cred că Stejărel Olaru va reveni asupra subiectului în măsura în care va simţi că poate aduce ceva nou pentru istoria Securităţii şi pentru istoria exilului românesc. În fond, dincolo de literatură, de-asta contează biografia.

În a doua jumătate a anilor ’30, ca student la Facultatea de Drept din Cluj, Silviu Crăciunaş a devenit legionar şi a urcat rapid în ierarhie. În toamna lui 1940, ajunsese chiar comandant de judeţ în Neamţ. La rebeliune, a fost arestat pentru scurt timp, apoi a trăit mai retras, dar păstrând legăturile cu unii dintre camarazi. După 23 august ’44, s-a ocupat cu aranjarea trecerilor ilegale de frontieră, până în 1948, când a fost prins. A încăput pe mâna Serviciului Special de Informaţii (preluat acum de comunişti) care, datorită experienţei şi disponibilităţii sale, a ales să nu-l ţină închis, ci să-l trimită în Occident ca spion, sub legenda de fugar. La începutul lui 1949 a ajuns, chipurile clandestin, la Viena, unde a făcut o impresie atât de bună încât structurile americane de intelligence au decis să-l întoarcă în România, cu misiuni informative şi de organizare a unor reţele subversive. Un an mai târziu era înapoi acasă şi, cu voia SSI, începuse să lucreze de ochii americanilor. Făcea totul cu bani din ambele părţi şi de la bani i s-a tras. Acuzându-i pe ofiţeri că i-au sustras din fonduri, aceştia i-au aranjat un proces pentru trădare şi a ajuns din nou după gratii, de data asta pentru mai mult timp. În 1954, când SSI fusese încorporat în Securitate (ca Direcţie de Informaţii Externe), iar cei care îl aranjaseră erau fie excluşi, fie marginalizaţi, de la Direcţia de Contraspionaj a venit ideea eliberării şi a retrimiterii lui Crăciunaş în străinătate. A urmat o evadare, „pusă în scenă de Securitate spre a-i întări legenda” (p. 94). Şi tot ca parte a legendei, agentul trebuia să ceară ajutor din Occident pentru a trece graniţa – din nou, chipurile, fraudulos. Treaba a mers greu, căci americanii, suspectându-l c㠄a căzut”, nu mai erau dispuşi să plătească pentru el. Era nevoie de o iniţiativă privată. Abia în martie 1957, cu ajutorul financiar al lui Ion Raţiu, „agentul Victor” a ajuns din nou la Viena. Cum, din cauza reticenţelor, îi era imposibil să îşi îndeplinească misiunea de a penetra structurile americane, s-a învârtit, s-a folosit de diverse persoane (în special Ion Raţiu şi Sanda Stătescu – cu care s-a şi căsătorit, chipurile de legendă, nemaicontând că avea familie în ţară) pentru a prinde rădăcini în Anglia. A reuşit. S-a instalat acolo şi a dezvoltat afaceri imobiliare, a publicat cartea de care aminteam şi a continuat s㠄corespondeze” cu Securitatea, pe care a convins-o să-i permită infiltrarea în serviciile britanice, în locul celor americane. Numai că, posibilităţile sale informative fiind reduse, Victor a început să inventeze legături (cu parlamentari, lorzi, ofiţeri etc.) şi fapte. Într-o primă fază, a înţeles c㠄minciuna trebuie construită pe un fundament de adevăr” şi a lucrat „cu pricepere şi rafinament” (p. 125). Cu timpul însă, a luat-o razna, ajungând chiar să alarmeze cu privire la pregătirea unor atentate împotriva lui Dej şi a lui... Hrusciov... „Mai mult decât un impostor, agentul Victor părea să-şi fi pierdut definitiv simţul realităţii” (p. 158). Nu poţi să nu te întrebi cum de nu s-a gândit că Securitatea îi verifica informaţiile, că mai avea şi alţi agenţi, că şi el era urmărit. La Bucureşti, nu era clar dacă minţea sau era lucrat de serviciile britanice. Oricum, de la un punct nu a mai fost luat în serios; l-au pasat de la o direcţie la alta, iar în 1962 i-au cerut chiar să revină în ţară. Evident, s-a fofilat, a tot evitat întâlnirile cu ofiţerii de legătură. A continuat să colaboreze până în 1973, când a fost abandonat, dar „mai mult din inerţie” (p. 273). Dar pentru că lucrurile nu se puteau încheia atât de simplu, fiica sa (care colabora cu „organele” încă din copilărie) s-a oferit ca, împreună cu soţul ei, să meargă în Anglia pentru a continua activitatea tatălui „bătrân, bolnav şi hărţuit”: „Călăriţi un cal mort. Trimiteţi forţe proaspete... Nu lăsaţi să ruginească mândreţe de vapoare în port” (p. 264). Şi DIE nu le-a lăsat; cele dou㠄vapoare”, botezate „Ene” şi „Maria”, au fost trimise să navigheze pe Tamisa. Pentru că s-au împotmolit, după câţiva ani, au fost şi ele abandonate.

Finalul poveştii confirmă că Silviu Crăciunaş – care o viaţă s-a jucat de-a Victor distrugând vieţile altora – îşi pierduse de mult minţile, dacă le avusese vreodată. Pe la mijlocul anilor ’80, trimitea scrisori în toate părţile, spunând c㠄acum în jur de treizeci de ani am descoperit Legile Universale care guvernează întregul Univers, întreaga viaţă, şi de asemenea omul şi toate cele care ţin de el” (p. 277). Pe baza lor, a elaborat şi i-a transmis preşedintelui Reagan un „Plan Global de Acţiune”, menit „să anihileze din punct de vedere spiritual capacitatea de a raţiona a liderilor sovietici prin demolarea doctrinei marxiste” (p. 278). A murit în 1998.

Sper că rezumatul de mai sus a reuşit să vă stârnească interesul pentru cartea lui Stejărel Olaru. Dacă nu, mai încerc o dată: farmecul şi importanţa nu vin atât din liniile narative mari, cât din detalii, digresiuni, umbre, scăpări, chestiuni (încă?) neexplicate sau inexplicabile. Din ele se vede cum lucra Securitatea, în interior şi în exterior, uneori riguros, alteori haotic, uneori genial, alteori naiv-stupid. Oricât am avea impresia că ştim şi înţelegem, trebuie să acceptăm că nu putem cuprinde cu mintea lumea paralelă pe care a creat-o. Nu înseamnă că nu trebuie să căutăm să aflăm cât mai mult. Dimpotrivă, trebuie să strângem dată lângă dată, caz lângă caz, şi să tocăm mental mărunt, după exemplul lui Stejărel Olaru, ferindu-ne de speculaţii, generalizări, scenarii explicative.

© 2007 Revista Ramuri