Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Romanele mele îmi fac, mai întâi, cu ochiul

        de Cătălin Dorian Florescu

Interviu realizat de Cristian Pătrăşconiu

Cătălin Dorian Florescu este un scriitor elveţian de origine română, care s-a născut la Timişoara, unde a locuit până în 1982. La vârsta de 15 ani a părăsit ţara împreună cu părinţii, iar de atunci trăieşte la Zürich, în Elveţia, acolo unde a studiat psihologia şi a lucrat, pentru mai mulţi ani, într-un centru de reabilitare a persoanelor dependente de droguri. Din 2001 trăieşte ca scriitor liber-profesionist. A scris 6 romane – Vremea Minunilor (2001), Drumul scurt spre casă (2002), Maseurul orb (2006), Zaira (2008), Jacob se hotărăşte să iubească (2011) şi Bărbatul care aduce fericirea (2016) – şi un volum de proză scurt㠖 Buricul pămîntului, în 2017. Cărţile sunt traduse în mai multe limbi străine şi apar în limba română la editurile Polirom şi Humanitas. În primăvara lui 2018 a apărut la editura Residenz din Viena o carte-eseu cu titlul Libertatea este posibilă.

Pe lângă romane şi proză scurtă, autorul a mai publicat eseuri şi articole în antologii şi în ziare de limbă germană.

Premiile cele mai importante: Premiul Chamisso (2001), Premiul Anna Seghers (2002), Premiul celei mai bune cărţi în Elveţia (2012), Premiul Josef von Eichedorff pentru întreaga operă literară (2012). Pe lângă acestea, autorului i-au mai fost decernate multe burse şi, de trei ori, Premiul „Un an plătit de viaţ㓠al oraşului Zürich.

Romanul Jacob se hotărăşte să iubească s-a vândut în aproximativ 80 000 de exemplare în spaţiul de limbă germană. Ultimele două romane ale sale au fost, de asemenea, bestseller-uri în spaţiul elveţian.

Cel mai recent roman publicat în limba română este Bărbatul care aduce fericirea (Humanitas, 2018)

 

– Unde este Timişoara ta natală în ceea ce scrii tu?

– Reverenţa mea faţă de Timişoara am făcut-o în Vremea minunilor. Tânărul de acolo, care sunt de fapt eu în vremurile socialiste, se mişcă prin oraşul copilăriei sale, aşa cum mi-l aminteam eu. Acesta este, de altfel, şi cel mai autobiografic dintre romanele mele. Zona aceasta – care ţine şi de o geografie afectiv㠖 este şi în Iacob se hotărăşte să iubească; o parte a acţiunii are loc în câmpia bănăţeană, iar o mică parte e chiar în Timişoara. Banatul e mult prezent în cărţile mele, cu mixul său impresionant de culturi. Maseurul orb se întâmplă undeva lângă Arad. E o matrice fecundă aceasta pentru mine. Dacă m-ar întreba cineva dacă sunt român, aş răspunde afirmativ, dar aş indica neapărat şi patria mea afectivă: Banat. Altfel, Banatul a fost epicentru pentru primele mele cinci cărţi; mai apoi, m-am îndepărtat de el, fără însă să îl părăsesc de tot în mintea şi în sufletul meu. Şi, da, în primele cărţi, datele biografice au fost decisive.

– De ce-ai plecat din România? De ce-ai mai fi rămas?

– Întrebarea aceasta, pusă unei persoane adulte care ia o decizie să părăsească ţara, îşi are sensul ei. Aceasta îşi ia decizia, probabil, în baza unor lipsuri pe care le simte în viaţa sa – şi atunci ia decizia să îşi îmbunătăţească viaţa într-o altă lume. Este ceea ce se întâmplă de regulă cu aceia care pleacă la muncă şi care, într-un fel sau altul, se dezrădăcinează.

Dar în cazul meu, lucrurile stau altfel. Eu am avut 15 ani la plecare. Aşadar, eram pe jumătate copil. Părinţii mei au decis; eu nu am avut puterea de a decide. Ei sunt cei care au hotărât că lucrurile trebuie făcute în acest fel şi atunci, cum a fost cazul meu, îţi urmezi părinţii, în toată nevinovăţia copilăriei. Sigur că, înainte de a pleca definitiv, eu fusesem înainte în America şi în Italia împreună cu tatăl meu. Totdeauna din aceleaşi motive: motive pe care nu trebuie să le ascund, au fost motive medicale. La noi, motivele au fost clare. Iar în ce mă priveşte, urmam ceea ce tatăl meu şi mama mea credeau că este cel mai bine pentru mine. Sigur că tatăl meu, în spatele acestor motive medicale, avea gândul de a rămâne în Vest. Nu a făcut aşa ceva de prima oar㠖 s-a întors în ţara noastră natală din America, am şi relatat aceasta în primul meu roman. S-a întors din patria libertăţii în România, spre uimirea tuturor. A doua oară, când am ieşit, şi cu tata, şi cu mama, am rămas – dintr-o întâmplare, în Elveţia. Altfel, probabil că am fi rămas în Germania. Aveam 15 ani şi nu mi-am dat seama atunci ce impact va avea această mutare asupra mea. La 15 ani este echivalent cu o aventură.

Acum sunt acolo de trei decenii şi jumătate. Matematic, mi-am trăit două treimi din viaţă în Elveţia. Sufleteşte mă simt foarte aproape de România, dar civic şi, mai ales, cultural, eu sunt infinit mai mult implicat acolo. Literatura pe care eu o fac nu este neapărat literatură română, dar nici literatură elveţiană nu prea este. Raţional, eu sunt acolo maturizat. La fel ca şi literatura mea, sunt şi eu un fel de amalgam european.

Pentru mine, lucrurile acestea care ţin de plecare, de emigrare, de integrarea într-o altă lume, societate, ţară s-au întâmplat de la sine, organic. Aşa încât, la mine nu se pune la modul serios întrebarea „de ce nu mă întorc?”. Sigur că, pe timpuri, mi-am pus-o şi eu, dar asta e mai mult un escapism. În momentele grele de acolo sau de singurătate, să te gândeşti cum ar fi „să te întorci acas㔠– acesta este un escapism. Dacă aş alege să vin şi să trăiesc aici, în România, eu nu voi scăpa de partea elveţiană din mine.

– Analitic, foarte ordonat, deci...

– Da, de regulă foarte ordonat. Dar când scriu e ceva diferit – impulsul de a scrie nu are neapărat logică, mă duc după ceea ce, dintr-o poveste, mă captivează, mă energizează. Sau e un alt fel de logică. Dacă povestea care mă captivează, cele câteva amănunte pe care le ştiu la început, mă duc după poveste. Dacă mă pot face atent la ce pot fi viaţa şi existenţa umană, mă duc după ea, după detaliile ei, reale sau posibile, la modul cât se poate de fizic, adică mă documentez mult şi la faţa locului. Mie, cărţile pe care le-am făcut îmi fac, la început, cu ochiul... Pleacă, de regulă, de la discuţii – discuţii care m-au interesat foarte mult şi în care, pac, dintr-odată, străluceşte ceva. Detalii care sclipesc pun în mişcare moara aceasta a mea care macină mălaiul creativităţii.

– Auzi? Dar ce trebuie să se întâmple cu moara asta pentru ca ea să înceapă să macine, cum zici tu?

– Moara asta este tot timpul în aşteptare. Când nu creează, e într-o stare de pre-creativitate. E o stare conştientă că viaţa e tot timpul trepidantă, dramatică, poetică şi că nu trebuie decât să ai ochii deschişi pentru a-ţi asigura materia primă pentru o poveste pe care o vei putea, pe care aş putea să o scriu. E emoţie foarte multă la îndemână şi sunt foarte multe oportunităţi pentru a scrie despre ele, de fapt. Dacă ar fi să reformulez: pentru ca moara mea să înceapă să lucreze, e suficient să nu treci pe lângă viaţă. Pe lângă viaţă şi, de fapt, pe lângă mine însumi. Pentru că multe lucruri sunt despre tine, sunt despre mine însumi, mă privesc în cel mai înalt grad. E, dacă vrei, o apropiere de viaţă mult mai senzuală, mai directă. Nu teoretizez, nu plec de la gânduri abstracte. Dacă ai o identitate proprie ca scriitor, orice poveste pe care o spui va fi, cumva, marea poveste a lumii şi a omenirii.

În general, sunt aceste mici impulsuri – care vin din viaţa, din imediata mea apropiere. Iar ţie, ca scriitor, cred că îţi trebuie un mod viu de a te raporta la lume. Să fii curios. Să ai ochi care văd. Să auzi. Să sesizezi nuanţele în vocile oamenilor. Să fii conectat la temperatura momentului şi să ştii să citeşti bine o clipă, oameni, feţele lor.

– Ce faci, de fapt, în proza ta, înainte de a ajunge la primul draft?

– E important să conservi cât se poate de mult din acea primă emoţie şi fascinaţie pentru un nucleu de poveste care mi-a ieşit în faţă, de care, aşa-zicând, m-am împiedicat. Cred că această capacitate de a păstra entuziasmul pe o perioadă mai lungă pentru un miez de poveste este foarte importantă pentru reuşita unei proze. Să ţii focul aprins, să fie acolo jăratec în vatră, să ţii lampa aprinsă. La mine, această mirare şi acest entuziasm mă pun în mişcare – pe ele, cu ele încep să construiesc, să pun carne, cum se spune. Cu diferenţele specifice, pentru fiecare dintre romanele mele – pentru că eu, pe lângă istoria de viaţă a personajelor mele, eu povestesc şi istoria Mare, o ambientez pe prima în a doua. Trebuie să cunoşti această istorie – şi, deci, trebuie să te mişti. A scrie romane nu înseamnă a pretinde o lume, o epocă, înseamnă a descrie, aşa încât cititorul să intre în dialog cu acele timpuri şi să încerce să le dea un sens personal. Romanul descrie şi nu judecă. Şi, pentru aceasta, tu, ca scriitor, trebuie să aduni în tine o mulţime de lucruri, de idei, de personaje, de istorii, de experienţe. Mai are ceva pe lângă descriere, de asemenea important: un roman are topit în el o anumită viziune despre lume, şi anume, viziunea ta, ca scriitor asupra a ceea ce este viaţa. Dar această viziune nu se vede explicit, ci e acolo, în proza pe care o faci.

– Şi, cu mirarea? Cum se administrează aceasta, în cazul unui scriitor?

– Am spus mai înainte: ea este esenţială. Mirarea, entuziasmul pentru ceea ce faci, pentru un subiect, pentru un om, pentru o poveste. Accept însă că poţi să o piezi. Poţi să o ai la început şi, de mână cu ea, poţi să dai peste ceva extraordinar, dar, mai apoi, ea se toceşte – şi, atunci, scrii sau pictezi „în serie”. Când vine un asemenea moment, cred că e bine să încetineşti în ceea ce faci. Sau chiar să renunţi. Să renunţi câţiva ani la scris. Dacă a scrie devine o rutină obositoare, care adânceşte o depresie, poate că e bine să schimbi ceva radical. Chiar să te opreşti un timp. Dacă trebuie să scrii numai pentru că te-ai autodefinit că eşti „scriitor” şi fiindcă eşti mândru de asta sau dacă alţii te-au denumit aşa şi aşteaptă de la tine să te comporţi ca atare, dar ţie îţi este inconfortabil, poate că e mai bine să încerci puţin şi altceva. Dar, tot timpul, e important să ai bine acordat în tine acest instrument, acest organ pentru scris, care eşti tu însuţi. Eu îmi dau seama când am ce scrie, dar şi când trebuie să aştept. Iar apoi, când întâlnesc un bătrân ţinând câteva cărţi din propria lui bibliotecă sub braţ, pe care vrea să mi le vândă, pentru a-şi ajuta fiul bolnav, şi când îmi povesteşte puţin din viaţa lui – cum mi s-a întâmplat mie în prima seară aici, în Bucureşti–, iar acel puţin duce spre abisurile umane, simt din nou semnalul, vibraţia, care îmi pun în mişcare atât empatia, cât şi imaginaţia.

– Cum defineşti/ cum caracterizezi ceea ce faci înainte de primul draft? Tipul acesta de documentare complexă. E ceva normal, ceva ieşit din comun, inevitabil?

– Nu la toate romanele a trebuit să merg atât de departe pe firul poveştii înainte de a o scrie. Dar, în cazul celor care reclamă tipul acesta de documentare pe mai multe niveluri, în mai multe lumi, da, e ceva obligatoriu. Documentaţia îmi permite să ambientez povestea şi să îi dau credibilitate. Astfel, ajung până la New York, în Delta Dunării – pentru romanul Bărbatul care aduce fericirea – dacă este nevoie. În plus, aşa devine scrisul şi o mare aventură personală.

– Cum are loc, la tine, în travaliul pe care îl faci în calitate de scriitor, trecerea aceasta de la realitate, de la magma documentelor, a faptelor, a vieţii, a personajelor posibile, la scris, la text, la masa de scris, de fapt? Cum intră realitatea aceasta complexă în ficţiune?

– Probabil că lucrurile acestea se întâmplă chiar de la început sau foarte aproape de acest început, în orice caz. Fiindcă atunci când există ceva care mă mişcă, care îmi face cu ochiul, eu asimilez acel ceva în gândurile mele, în structurile mele – şi, conform acestora, le prelucrez şi le convertesc. În realitatea mea interioară care, prin rafinări succesive, vor da ficţiunea despre care vorbeşti. Aici, în mine, începe ficţiunea şi tot ceea ce se întâmplă aici, tot ceea ce sunt eu este decisiv pentru felul în care va arăta ficţiunea mea.

– Când mergi în aceste călătorii lungi de documentare, mergi în primul rând după personaje? Cum îţi setezi aşteptările de la ele?

– Merg pentru tot. Sigur, personajele sunt GPS-uri foarte utile pentru documentările mele. Dar nu merg numai după ele. Am un plan, am ceva logistică atunci când plec la drum, dar am şi foarte multă deschidere – pentru că, de fiecare dată, apar lucruri, fapte, oameni, idei care ies din logica a ceea ce am premeditat şi a ceea ce am încercat să anticipez. Deci, planificare şi foarte multă deschidere! Mă adaptez, mă reordonez în funcţie de substanţa pe care o găsesc la faţa locului. Sigur, caut ceva anume, ştiu ce vreau să aflu.

Mai întâi, e un declic, o mică întâlnire sau o istorisire. E ceva care îmi sună în minte ca un clopoţel şi eu mă introduc în acea posibilă poveste, de fapt, prin foarte puţin: un gând, câteva imagini, o proiecţie. Dar e ceva important – pentru că atunci se consumă primele momente ale întâlnirii. Cum recunosc potenţialul acelei poveşti? E simplu: ştiind ce îmi trebuie mie, ştiind cine sunt eu. Mie îmi trebuie ceva ca o încărcătură poetică; fără să vreau să am aşa ceva, nu pot să scriu proză despre ceva anume. Am nevoie de o emoţie poetică a realităţii, a istoriei. Apoi, desigur, îmi trebuie dramă, puţină tragedie, comedie. Şi, de asemenea, să am sentimentul că acea poveste conţine în ea, cum să spun, esenţa vieţii, ceva adânc, ceva care să cuprindă o mare pildă despre viaţă, despre oameni, despre noi. Acestea le simt, de ele am nevoie ca să fiu eu însumi. Ca să mă încarc de o anumită magie. Şi asta încerc să fac şi când scriu. Să mă duc spre o anumită magie.

– Pentru roman, ai nevoie de la bun început de personaje?

– Adesea, când încep nu am nici un personaj concret. Am doar bucăţi, frânturi. Se încheagă pe parcurs. Am, la început, nevoie de starea despre care îţi spuneam: cu emoţie, cu poezie, cu nerv, cu povestea posibilă. Hai să spun altfel: am nevoie de o anume undă, de o anume energie. Dacă o simt, dacă e lângă mine sau în mine acea undă, atunci încep să se mişte lucrurile şi atunci eu merg mai departe după acea poveste. Dar, da, aş avea nevoie de schiţa unui personaj sau a mai multora – cum ai nevoie, atunci când începi un şantier, de schelele pe care ridici ceea ce ai plănuit să faci. Fapt e că la unele romane am avut aceste schele puternice, dar la altele, nu. La romanele Zaira sau Maseurul orb cunoscusem personajele, care, apoi, au devenit personaje în literatura mea, la Iacob se hotărăşte să iubească aflasem numai vag despre o anumită regiune din Banat, iar la romanul care a apărut recent în româneşte – Bărbatul care aduce fericire – totul a pornit de la o întâlnire de câteva minute în America, una care a inspirat crearea personajului masculin din carte, restul fiind inventat de mine.

– Dar de poveste, ai nevoie, cum să spun, în mod obligatoriu la început?

– Da şi nu. Trebuie să fie ceva orientativ – şi aceasta poate fi, să spun aşa, unda despre care vorbeam mai sus. Dar povestea nu e spusă de la început. Ea se lasă descoperită, improvizezi mult, te duci adesea după ea, ea te conduce uneori, nu ştii de la bun început unde exact vei ajunge când vei termina de scris ultima frază a unui roman. E un joc continuu. Ştii, la început, multe poveşti – dar, la final, povestea pe care o vei scrie, ca roman, va fi diferită de poveştile pe care deja le ştiai. E o poveste nouă. Ceea ce rezultă, ca text, ca poveste, începe să îşi impună regulile lui/ ale ei. Povestea îşi dă propria cadenţă şi propriul sens. Când începi să scrii un text, hârtia e albă. E ceva ce pare banal – ce e mai banal decât să spui că, nescrisă, o hârtie este albă? Dar nu e aşa. Hârtia aceea este albă şi te poţi panica în faţa ei. Te poţi bloca în faţa ei. Cu care frază începi, cum anume începi? Pentru că, odată cu prima frază pe care o scrii, lucrurile se schimbă. De la prima frază! Hârtia nu mai e albă, ea primeşte un fel de contur. Textul capătă corp fizic, se naşte. Nu mai e doar în mintea mea, încep să îl vad, la propriu. De la prima frază, textul are un corp de hârtie; el are realitatea lui, nu mai este totul posibil, cum fusese până atunci, înainte de a coborî în pagină. Decizia de a începe e a ta, nu ţi-o poate lua nimeni. Şi pe aceasta o iei în baza a ceea ce eşti tu, în baza a ceea ce simţi tu că trebuie să spui. După ce ai scris prima frază, în a doua şi a treia şi aşa mai departe, trebuie să te raportezi la ea; ieşi din posibilitate şi intri în realitatea, în fizicitatea textului. Se naşte atunci structura, ţesătura densă; e ca un covor pe care îl faci la războiul de ţesut. Creşte cu fiecare frază, cu fiecare pagină, cu fiecare capitol. Hârtia nu mai e albă, textul e acolo, panica de la început a dispărut. Pe de o parte, tu poţi să îţi descrii viziunea asupra vieţii, într-o anumită formă, în acel text în funcţie de alegerea temporală făcut㠖 mergând cu trei sute de ani în urmă ca la Iacob se hotărăşte să iubească sau numai cu o sută, ca la Bărbatul care aduce fericirea. Iar pe de altă parte, mergi după poveste. Nu ştii, la virgulă, unde ajungi. Vei descoperi pe parcurs unde trebuie să ajungi.

– Romanul îţi dictează deja...

– Da, dar asta nu e totul. El dictează, dar nu are voie să domine. Tu, ca scriitor, nu trebuie să scapi volanul din mână. Nu ştii exact cum arată, în cele mai mici detalii, drumul pe care ai ales să mergi, odată cu momentul în care ai pus pe hârtia albă prima frază, dar nu ai voie să dai drumul volanului. Trebuie să conduci. E o combinată aici: pe de o parte, îţi aplici tu propria viziune, când scrii un roman; pe de altă parte, textul are deja lumea lui şi el te îndrumă, îţi dictează pe unde să mergi. Conduci şi eşti condus. Eu spun despre aceasta că este, într-un fel, ca un dans, ca un tango. Conduci şi eşti condus. Un dansator bun de tango trebuie, neapărat, să ştie şi să plieze la mişcările celuilalt.

– Cum se limpezeşte o poveste? Ce mecanisme intră în funcţiune pentru ca o poveste să devină clară, să se limpezească, să devină text, să devină un flux?

– Mi-e greu să îţi spun. Chiar este o întrebare foarte dificilă. Poate că, aşa cum se întâmplă şi acum când vorbim noi, dau impresia, când povestesc despre procesul de creaţie, că ştiu totul, că totul e clar. Dar nu e aşa. Şi cred că sunt lucruri care e bine să rămână neclare. Şi sunt şi anume secrete – nu secrete sau superstiţii de-ale mele şi de-ale tehnicii mele de scris. Pur şi simplu, secrete – şi în legătură cu ele nu ştiu nici eu de ce sunt aşa. Dacă eşti, ca scriitor, programat să descrii, să privilegiezi descrierea, dar, în acelaşi timp, dacă ai nevoie de dramatism şi de poezie, ca să fie şi un aer poetic în proza ta, cum navighezi toate acestea – nu ştiu dacă pot să le explic până la capăt. Dar ştiu că, pentru ca textul să fie puternic, toate acestea trebuie să fie acolo.

– Dar panica de a scrie, în faţa scrisului – cum apare, ce e de făcut cu ea?

– Prima, când foaia e albă, nu e un fel panică strivitoare, ci mai degrabă creatoare. Pentru că atunci se activează ceea ce e creativ în mine, atunci sunt bine încordat pentru a începe. Şi ea, de altfel, dispare după ce am aşezat primele cuvinte pe hârtie şi după ce proza începe să îşi dezvăluie corpul. La mine, panica vine, poate, mai ales după ce cartea este gata, după ce iese în lume. Când foaia este albă şi când ştiu că acea foaie albă e lângă pentru că voi începe să scriu în ea e entuziasm, e febrilitate. Dar când cartea iese în lume, atunci am emoţii pentru ea.

– Rămâne mult neutilizat din ceea ce documentezi tu?

– Foarte mult. Dar e firesc să fie aşa. 95% sau 98% din ceea ce am adunat în perioada de documentare nu e utilizat. Dar trebuie să ştiu toate acestea pentru a pune pe hârtie acel 2% în felul în care se cuvine să o fac pentru proza mea. Totul se topeşte într-o imagine mare, într-o atmosferă pe care o simţi şi într-o emoţie despre un timp pe care vrei să îl descrii. Apoi, nu se ştie cum ceea ce rămâne se va metamorfoza pentru o proză viitoare, cum va pune umărul pentru un text următor – totul, totul fiind în mine sau la îndemâna mea, totul fiind acum, deja, parte din viziunea mea care va amprenta ceea ce voi scrie mai departe...

© 2007 Revista Ramuri