Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Povestiri de ținut în palmă

        de Yasunari Kawabata

(fragment)

Traducere din japoneză de Flavius Florea

(c) Editura Humanitas Fiction, 2018

Colecia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

Yasunari Kawabata s-a născut la Osaka, pe 11 iunie 1899. În 1924 a absolvit Universitatea Imperială din Tokyo. A debutat în 1925 şi doi ani mai târziu a devenit cunoscut prin nuvela Izu no odoriko/ Dansatoarea din Izu (Humanitas Fiction, 2008, 2012). În 1948 şi-a câştigat definitiv notorietatea cu romanul Yukiguni/ Ţara zăpezilor (Humanitas Fiction, 2015). Este primul scriitor japonez care primeşte Premiul Nobel, în 1968, motivaţia juriului fiind: „pentru măiestria lui literară, care exprimă cu mare sensibilitate esenţa spiritului japonez“. S-a sinucis pe 16 aprilie 1972, la mai puţin de doi ani după moartea prietenului său, scriitorul Yukio Mishima. Printre cele mai cunoscute cărţi ale sale se numără Meijin (1951)/ Maestrul de go (Humanitas Fiction, 2007, 2014), Senbazuru (1952)/ O mie de cocori ( Humanitas Fiction, 2015), Mizuumi (1954)/ Lacul (Humanitas Fiction, 2012), Yama no oto (1954)/ Sunetul muntelui (Humanitas Fiction, 2016), Nemureru bijo (1960)/ Frumoasele adormite (Humanitas Fiction, 2014, 2018), Koto (1962)/ Vechiul oraş imperial (Humanitas Fiction, 2009, 2015, 2017), Tenohira no shosetsu; (1926-1964)/ Povestiri de ţinut în palmă (Humanitas Fiction, 2018), Utsukushisa to kanashimi to (1964) / Frumuseţe şi întristare (Humanitas Fiction, 2013) şi romanul apărut postum, Tanpopo/ (1972)/ Păpădiile (Humanitas Fiction, 2015). O selecţie din povestirile scrise de Kawabata între anii 1936 şi 1958 a fost publicată în colecţia „Raftul Denisei” sub titlul Valsul florilor în 2013.

„Kawabata mai degrabă pictează decât scrie. Publicate iniţial în reviste, Povestirile de ţinut în palmă sunt adevărate petale scăpate dintr-un buchet, alcătuind o simfonie de parfumuri şi culori ce ne permite să reconstituim toată paleta celui care a primit Premiul Nobel în 1968. Maestru al stilului auster, adept al fragmentarului, Kawabata nu poate decât să-şi farmece încă o dată cititorii.“ (Le Temps)

Canarii

Doamnă,

Mă văd nevoit să-mi calc promisiunea şi doar o singură dată să vă mai trimit o scrisoare.

Nu mai pot să cresc canarii pe care mi i-aţi dat anul trecut. De ei avea grijă soţia mea. Eu mă mărgineam la a privi la ei. Iar privindu-i, să-mi aduc aminte de dumneavoastră.

Doar ştiţi ce mi-aţi spus atunci: „Ai o soţie, iar eu am un soţ. Să ne despărţim. Dacă măcar n-ai fi avut o nevastă… Îţi ofer canarii ăştia ca amintire. Priveşte-i! Formează o pereche. Păsărarul a luat la întâmplare un mascul şi o femelă şi i-a băgat într-o colivie. Nu a fost alegerea canarilor. Oricum, păsările acestea să-ţi amintească de mine. E poate ciudat să ofer ca amintire nişte fiinţe vii, dar şi amintirile noastre trăiesc. La un moment dat, canarii vor muri. Tot astfel, dacă va sosi momentul când şi amintirile noastre vor trebui să moară, să le lăsăm să se stingă.”

Canarii aceia sunt acum pe punctul de a muri. Cea care îi îngrijea a dispărut. Un pictor sărac şi delăsător ca mine nu e în stare să crească nişte păsărele atât de fragile. Am să o spun pe şleau. Soţia mea, care avea grijă de ele, a murit. Şi dacă ea s-a prăpădit, e de aşteptat ca şi canarii să moară… Şi atunci, doamnă, cea care-mi ţinea vii amintirile despre dumneavoastră nu era oare soţia mea?

M-am gândit şi să redau libertatea canarilor. Dar după moartea soţiei mele, se pare că aripile lor şi-au pierdut puterea. Pe deasupra, păsările astea nu ştiu ce înseamnă cerul liber. Nici în oraş, nici în pădurile din apropiere, nu au un stol prieten la care să poată zbura. Iar dacă cele două păsări s-ar despărţi, n-ar face decât să moară separat. Doar aţi spus că păsărarul a prins la întâmplare un mascul şi o femelă şi i-a pus în aceeaşi colivie, nu-i aşa?

Cu toate acestea, n-aş vrea să-i vând la rându-mi unui magazin de păsări – pentru că i-am primit de la dumneavoastră. Dar n-aş vrea nici să vi-i dau înapoi, întrucât de ei a avut grijă soţia mea. În plus, poate că aţi uitat deja de păsările astea şi doar v-aş crea necazuri.

Repet ce-am mai spus. Numai graţie prezenţei soţiei mele au supravieţuit canarii până azi – ca o amintire de la dumneavoastră. De aceea, doamnă, aş vrea ca păsările s-o urmeze în moarte. N-au fost doar o amintire. De ce am putut eu să iubesc o persoană ca dumneavoastră, doamnă? Nu datorită faptului că soţia mi-a stat alături? Soţia m-a ajutat să uit complet toate suferinţele vieţii. A făcut totul ca să nu vadă cealaltă jumătate din existenţa mea. De n-ar fi fost astfel, eu, în faţa cuiva ca dumneavoastră, în mod sigur mi-aş fi ferit privirile sau mi le-aş fi lăsat în jos.

Doamnă! Aţi fi de acord să ucid aceşti canari şi să-i îngrop în mormântul soţiei mele?

Un vas fragil

La o intersecţie din oraş se afla un anticar. La limita între magazin şi stradă era aşezată o statuie de porţelan a lui Kanzeon1, înaltă cam cât o fetiţă de doisprezece ani. Când trecea trenul, pielea ei rece tremura fin o dată cu uşile de sticlă ale magazinului. „Oare n-o să cadă cumva în stradă statuia asta?“ mă îngrijoram eu puţin de fiecare dată când aveam drum prin faţă. Şi am avut un vis.

Corpul lui Kanzeon se răsturnă, venind direct peste mine.

Întinzându-şi brusc braţele albe, lungi şi plinuţe, mă cuprinse pe după gât. Transformarea sinistră, doar a braţelor, într-un corp viu, precum şi senzaţia de răceală a porţelanului m-au făcut să sar înapoi.

Fără un zgomot, statuia se sparse în bucăţele.

Iar ea aduna fragmentele din drum.

Se făcuse mică, chircindu-se, şi strângea concentrată cioburile lucitoare împrăştiate pe jos.

Când, uimit de apariţia ei, am dat să deschid gura ca să-i dau o explicaţie, m-am trezit de-a binelea.

Aveam convingerea că totul durase doar o clipă, după ce Kanzeon se răsturnase.

Am încercat să dau o semnificaţie acestui vis.

„Voi, de asemenea, purtaţi-vă cu nevestele voastre de parc-ar fi un vas fragil“.2

Pe atunci, cuvintele acestea din Biblie îmi pluteau deseori prin minte. Expresia „un vas fragil“ îmi sugera întotdeauna un vas din ceramică de Seto. Şi, pe deasupra, mi-o sugera pe ea.

Fetele tinere sunt într-adevăr foarte fragile. Faptul în sine de a iubi e echivalent cu sfărâmarea tinerei fete. Eu aşa gândesc.

Iar acum, în visul meu, nu-şi aduna ea oare atât de concentrat propriile cioburi?

Cea care merge către foc

Un lac se vede mic, sclipind în depărtare. Are culoarea apelor stătute din iazul unei vechi grădini.

Pădurea de dincolo de întinderea de apă arde liniştit. Focul se extinde văzând cu ochii. Pare a fi un incendiu montan.

O pompă cu aburi care merge pe mal ca o jucărie se reflectă limpede pe suprafaţa apei.

Valul de oameni urcă la nesfârşit panta, înnegrind-o.

Când îmi revin în fire, aerul din jur e luminos de parcă s-ar fi uscat treptat.

Oraşul de jos, de la baza pantei, este o mare de foc.

Despicând cu supleţe toată acea mulţime, doar ea coboară povârnişul. Este singura care merge în josul pantei.

E o lume stranie, lipsită de sunete.

Să o văd îndreptându-se direct către marea de flăcări îmi e absolut insuportabil.

Şi atunci, vorbesc cu ea cât se poate de limpede, nu prin cuvinte, ci cu sentimentele ei.

— De ce numai tu cobori panta? Ca să mori în foc?

— Nu doresc să mor. Însă la apus se află casa ta. De aceea eu merg spre răsărit.

Simţind cum imaginea ei, ca un punct negru în câmpul meu vizual plin de flăcări, îmi străpunge dureros ochii, m-am trezit.

La colţul ochilor îmi curgea o lacrimă.

Ştiam acum – ea spunea că detestă până şi să meargă în direcţia casei mele. Orice-ar fi gândit, n-avea decât. Dar în ceea ce mă privea, chiar dacă la suprafaţă, biciuindu-mi raţiunea, mă resemnasem cu gândul că sentimentele ei faţă de mine se răciseră de tot, tot voiam să cred – complet arbitrar, fără nici o legătură cu ea, cea real㠖 că, undeva în sentimentele sale mai subzista o picătură şi pentru mine. Deşi râdeam batjocoritor, fără milă, la adresa acestui simţământ subconştient, în secret aş fi vrut să aduc acea dorinţă la viaţă.

Cu toate acestea, un astfel de vis însemna oare că mă încredinţasem până în cele mai mici unghere ale sufletului meu că ea nu mai are nici o strop de afecţiune faţă de mine?

Visele exprimă sentimentele mele. Sentimentele ei, aşa cum apar în visele mele, îi sunt proiectate de către mine. Sunt ale mele. Cu toate că în vis sentimentele nu manifestă nici bravadă ori bluf, nici poză.

La gândul ăsta, am simţit un gol în suflet.

Lăcusta şi Suzumushi-ul

Am mers un timp de-a lungul zidului de incintă din cărămizi al universităţii şi apoi, depărtându-mă de el, am ieşit în faţa liceului ; din iarba întunecată de sub cireşii negri, încărcaţi de frunze, din curtea şcolii înconjurată cu un gard din stâlpi albi se aude ţârâit de insecte. Mi-am încetinit paşii, am ciulit urechile şi, cum nu mă înduram să mă rup de foşnetul acela, ca să nu mă despart de grădina şcolii, am cotit la dreapta şi mai apoi la stânga, acolo unde gardul se continua cu un val de pământ plantat cu portocali cu trei frunze. După ce am făcut la stânga, mi-am zis „Ia te uită!“ şi, uimit de ceea ce vedeam, m-am grăbit înainte.

În faţă, la poalele valului de pământ, se legăna un grup de lampioane multicolore foarte frumoase, cum poţi vedea prin vreun sat izolat la o sărbătoare a zeului Inari3. Chiar fără să mă apropii, mi-am dat seama că mai mulţi copii căutau insecte în ierburile de pe malul acela. Să fi fost vreo douăzeci de lampioane. Şi nu numai că fiecare dintre ele lumina în altă nuanţ㠖 roşu, roz, indigo, verde, violaceu, dar era chiar şi unul cu lumină în cinci culori. Erau şi câteva lanterne roşii, mici, care păreau cumpărate de la magazin. Însă majoritatea erau splendide lampioane pătrate, concepute chiar de copii şi confecţionate cu mâinile lor. Ca douăzeci de copii să se adune pe valul acela de pământ izolat şi nişte lampioane frumoase să-şi legene astfel luminile, trebuie să fi fost vreun basm cu zâne.

Într-o seară, un copil din cartier a auzit nişte insecte ţârâind. În seara următoare, cumpărându-şi o lanternă roşie, a pornit să caute locul unde se aflau. În ziua următoare au mai venit doi copii. Unul însă nu şi-a cumpărat felinar. A decupat în faţă şi în spate o cutie mică de carton, a lipit hârtie, a pus înăuntru o lumânare şi a legat un şnur deasupra. Copiii s-au făcut cinci, apoi şapte. Au învăţat cum să taie cutiile de carton şi cum să coloreze şi să picteze hârtia pe care o lipeau pe deschideri. Micii artişti, plini de isteţime, mai decupau în carton forme de frunze de dispuse circular, în pătrat sau în romb, iar fiecare ferestruică o colorau diferit, folosind în plus cerculeţe şi mici carouri, în nişte motive ornamentale unitare. Copiii cu lanterne roşii le-au aruncat ca fiind ceva lipsit de interes, care se poate cumpăra de la magazin, şi le aruncau chiar şi cei care făcuseră lampioane mai simple, nemaifiind mulţumiţi a doua zi de cel din ajun — stăteau zilnic cu cutii de carton, hârtie, pensule de pictură, foarfeci, cuţitaşe şi clei şi confecţionau concentraţi felinare noi, ieşind seara la prins de insecte foarte mândri: „Ăsta e lampionul meu!“, „Al meu e cel mai frumos şi original!“. Nu astfel se explicau cei douăzeci de copii din faţa mea şi frumoasele lor felinare?

Am rămas pe loc, cu ochii la ei. Lampioanele pătrate nu numai că au decupate motive clasice sau modele florale, dar au tăiate în katakana4 şi numele creatorilor lor, de exemplu Yoshihiko sau Ayako. Spre deosebire de desenele pictate pe lanternele roşii, la acestea cartonul cutiei este decupat şi deschizătura acoperită cu hârtie colorată, astfel că se vede doar acel model, iar lumina lumânării se filtrează prin forma şi culoarea decupării. Cu luminile lampioanelor proiectate în iarbă, copiii complet absorbiţi stau aplecaţi pe valul de pământ, luându-se după ţârâitul insectelor.

— O lăcustă vrea cineva? O lăcustă! strigă deodată un băiat care privea în iarbă la opt-zece metri de ceilalţi, îndreptându-şi spinarea.

— Dă-mi-o mie! Dă-mi-o mie!

Vreo şase sau şapte copii alergară imediat către cel care găsise insecta, îngrămădindu-se în spatele lui şi scrutând iarba. Dând la o parte mâinile întinse ale acestora şi depărtându-le pe ale sale ca şi cum ar fi vrut să protejeze locul, băiatul agită felinarul ţinut în dreapta şi strigă din nou către copiii rămaşi mai departe:

— O lăcustă vrea cineva? O lăcustă!

— Dă-mi-o mie! Dă-mi-o mie!

Mai veniră în fugă vreo patru-cinci. Ai fi zis că nu poţi captura o insectă mai valoroasă decât o lăcustă. Băiatul strigă a treia oară:

— Vrea cineva o lăcustă?

Încă doi-trei se apropiară.

— Aş vrea-o eu! Dă-mi-o mie! spuse din spatele băiatului o fată care tocmai sosise. El se întoarse uşor către ea, apoi îşi îndoi genunchii fără fasoane, îşi trecu lampionul în mâna stângă şi îşi băgă dreapta între ierburi.

— E doar o lăcustă!

— Foarte bine, dă-mi-o!

El se ridică imediat şi întinse mâna cu pumnul strâns în faţa fetei, ca şi cum ar fi spus „Uite!“. Fata îşi trecu sfoara lampionului pe încheietura mâinii stângi şi cuprinse cu ambele palme pumnul băiatului. El îl deschise lent. Insecta trecu între degetul mare şi arătătorul fetei.

— Oho! E un suzumushi5, nu o lăcustă!! exclamă ea cu ochi strălucitori, privind mica gâză maronie.

— Un suzumushi! E un suzumushi! se asociară copiii într-un glas, uşor invidioşi.

— Da, un suzumushi! Un suzumushi!

După ce se uită cu ochii ei inteligenţi şi strălucitori la băiatul care tocmai îi oferise greierele, fata îşi desprinse colivia pentru insecte de la brâu şi dădu drumul gâzei înăuntru.

— E un suzumushi!

— Îhî, un suzumushi, răspunse murmurând băiatul care îl prinsese şi, înălţându-şi lampionul în cinci culori, foarte frumos, aproape de figura fetei care ţinea colivia la nivelul ochilor şi privea înăuntru, o lumină mai bine şi se uită la faţa ei.

Asta era! Mi-am dat de-abia atunci seama, cu o uşoară antipatie, de sensul manevrei de până atunci a băiatului, deplorându-mi încetineala în gândire. Şi iarăşi, ah!, am rămas surprins. Ia te uită! Pe pieptul ei era ceva ce nici băiatul care îi oferise insecta, nici fata care o primise, nici copiii care se uitau la ei doi nu băgaseră de seamă.

Însă nu se putea oare distinge clar din lumina slab verzuie proiectată pe pieptul ei numele Fujio? Cum felinarul se afla chiar lângă yukata-ul ei alb, înălţat lângă colivia ţinută sus de către fată, desenul luminos al lampionului băiatului i se transfera pe piept identic cu forma şi culoarea din zona decupării cu numele lui, Fujio, decupare acoperită cu hârtie verde. Lampionul fetei atârna liber agăţat de încheietura mâinii ei, dar, dacă te uitai, deşi nu se vedea la fel de distinct ca Fujio, în dreptul şoldului băiatului se putea citi Kiyoko. De jocul acesta al luminilor verzi şi roşii — dar era oare un joc? — nici Fujio, nici Kiyoko nu aveau habar.

Şi chiar dacă Fujio îşi va aminti mereu că a oferit suzumushi-ul, iar Kiyoko că l-a primit, nu îi va trece prin cap nici măcar în vis băiatului că numele lui era scris cu lumină verde pe pieptul fetei şi că numele ei era scris cu lumină roşie pe şoldul lui, nici fetei că pe propriul piept era scris cu lumină verde numele băiatului şi că pe şoldul lui era scris cu lumină roşie numele ei, şi niciunul nu va putea păstra asta ca amintire.

Hei, foarte tinere Fujio! După ce vei trece de adolescenţă, să zâmbe’ti cu prietenie în faţa bucuriei unei femei atunci când îi vei oferi un suzumushi zicându-i „E o lăcustă!“ Şi, de asemenea, văzând întristarea ei atunci când îi vei da o lăcustă spunându-i „E un suzumushi!“.

Chiar dacă ai isteţimea de a căuta singur insectele în iarbă la ceva distanţă de ceilalţi, nu există prea mulţi suzumushi. S-ar putea să găseşti o fată ca o lăcustă, convins fiind că e ca un suzumushi.

Şi, în sfârşit, dacă va veni o zi când, pentru că sufletul îţi va fi rănit şi plin de nori, nu vei mai putea recunoaşte nici măcar un singur suzumushi şi vei crede că lumea e plină numai de lăcuste, nu pot decât să regret că în momentul acela nu vei avea cum să-ţi aminteşti jocul de lumini verzui desenat pe pieptul fetei în seara aceasta de către frumosul tău lampion.

Note

1 Denumirea formală a lui Kannon, zeiţa îndurării.

2 Întâia epistolă sobornicească a lui Petru, 3:7, tradusă în japoneză după Biblia regelui Iacob: „Bărbaţilor, purtaţi-vă şi voi, la rândul vostru, cu înţelepciune cu nevestele voastre, dând cinste femeii ca unui vas mai slab, ca unele cari vor moşteni împreună cu voi harul vieţii, ca să nu fie împiedecate rugăciunile voastre.“ (Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, traducere Dumitru Cornilescu, 1924).

3 Zeitate şintoistă a cerealelor şi a comerţului.

4 Silabar japonez, cu semne relativ simple, oarecum geometrice.

5Meloimorphajaponica, specie de greieri extrem de apreciată în Japonia pentru sunetele pe care le scoate.

© 2007 Revista Ramuri