„Bunicul Setrak nu-şi cunoştea cu exactitate anul naşterii. Ţinea doar minte că se născuse pe vremea secerişului şi asta i se părea de ajuns. Mai târziu, atunci când anii au început să capete înţeles pentru el, avea să spună că s-a născut odată cu secolul. Era mai uşor de numărat. (…) Era un om bun şi vesel. Atât cât i-a dat viaţa, să fie bine primit. Atât cât i-a luat, să fie bun luat. Iar dacă i-a luat mai mult decât i-a dat, cine să mai socotească? Ridica din umeri, pocnea din palme şi râdea înainte. Precum Eschil pe câmpul de luptă de la Salamina. Asta era filosofia lui, mai presus de vremuri şi oameni. Altminteri, numai dând piept cu propriile amintiri, şi-ar fi pierdut minţile.”

(fragment din romanul Cartea şoaptelor)

în noaptea când a murit bunicul meu

cum a mai nins

el rămăsese cu ochii deschişi grei încremeniţi

de parcă nu fusese pe de-a-ntregul convins

asta e bine îmi tot spunea arătând maşinile pe două roţi

şi trenurile care se bălăbăneau pe o singură şină

o! şi asta e bine râdea pe când ne căzneam

să netezim muchia dintre umbră şi lumină

ce bine e! ţopăiam amândoi fericiţi

întinzând braţele sub ninsoarea hai-ku

mie zăpada mi se topea în palmele calde

lui însă nu

ne aplecam laolaltă peste urna de sticlă

scoţând la întâmplare bile roşii şi negre

ele se rostogoleau primprejur sfârâiau pe omăt

săltau sacadat peste pietre

de parcă oraşul era un arc de ceasornic smuls din capace

şi lăţindu-se cu scurte zvâcniri

prin care o femeie cobora treptele unei scări în spirală

mlădiindu-se pe tocuri subţiri

asta e bine îmi spunea privind printre vălătucii cafelei

întinzând zaţul hieroglifele pe ziduri pe străzi

le citeam de-a buşilea trăiam un vis aleatoriu

din care muşcau colţii lunii plăpânzi

apoi bunicul meu setrak melichian desfăcu lumea în două

ca pe-o cutie de table

sorbi încet din pahar

şi amestecându-şi mătăniile

îmi întinse ceaşca cu zaruri ca să jucăm ghiulbahar

(1987)

a nins curat şi frumos în noaptea de ajun

a celor încă o mie de ani

copacii şi casele sunt ca nişte troiţe

încât poţi să te închini la oricare uşă

fără să greşeşti, om bun.

trunchiurile de mesteacăn din pridvorul nostru

au prins rădăcini şi casa a urcat până la cer

în noaptea de ajun

unde e bunicul care sta pe acoperiş printre păsări?

dar tata mi-a făcut semn la nimeni să nu spun

frământă înainte aluatul m-a îndemnat căci bunicul

din nou se va naşte şi el şi bunica

şi glasul viorii şi caisul din curte

căci mâine e zi de Crăciun

de pe pântecul plin vor sări cele şapte cercuri de aramă

încrustate cu alaun

bobul de grâu se va sparge, ninsoarea

mereu tămăduitoare şi îndurătoare

va fi în ajun

în locul în care am şezut şi am plâns

un înger îşi spală picioarele desculţe în zăpadă

ca un călugăr bătrân

(2003)

Of, Doamne! deşi dintre noi doi

nu ştiu cine oftează mai tare...

estimp, brazdele de usturoi ale bunicului meu

repetă în mic bătăliile marii istorii

taluzuri, tranşee şi gropi răscolind

măruntaiele pământului nostru

morţii de anul trecut se întâlnesc cu viii

de anul acesta

bunicul meu sapă în bulgării zgrunţuroşi,

smulge dintre răsaduri troscotul

gesturile au şi ele anotimpul lor

ale bunicului meu se repetă

fără cusur, maşinal,

ca ale tuturor celor ce fug de-amintiri

trăiesc împreună cu morţii lor

cum noi trăim cu grijile cotidiene

fiecare zi e o nouă pedeapsă

pentru păcatul de a fi supravieţuit

zice bunicul meu, Setrak Melichian

la căderea serii stă pe verandă

sub arborele vieţii bolta de viţă

se tânguie mai mult decât pentru sine

apoi se aşază cu morţii la masă

e bine că moartea miroase a usturoi o simţi

venind de departe

moartea naşte pui vii suntem copiii ei

dar nu suntem cu toţii născuţi

pe de-a-ntregul

călăii uită uşor – nu-i aşa? – călăii

nu au amintiri primăvara

bunicul meu sapă brazdele noi

ele seamănă mereu cu mormintele vechi

(2014)

I. Cele văzute

Scriu acest poem cu aceeaşi răbdare cu care bunicul meu, negustorul de coloniale,

scria, înainte de război, în registrul de socoteli.

Cu litere albastre, lucrurile pe care le vedea puse pe rafturi:

cutii de cacao Van Houten, saci de cafea braziliană,

ienibahar şi ghimbir, scorţişoară şi chimen,

boabe uscate ca lutul care îl născuse pe el

dar în care nu avea să şi moară.

Cu litere roşii, ceea ce trecea dincolo de tejghea,

patria lui iluzorie de apatrid.

Şi din nou, cu litere albastre, în dreapta, ce câştigase,

şi cu litere roşii, în stânga, ce cheltuise:

dacă totalul se scria în josul paginii cu albastru

se cheamă că fusese o zi norocoasă,

cerneala roşie, în schimb, însemna încă o zi netrăită.

Totul era scris în registrul de socoteli, mai puţin

palmele pe care le încasase

şi pe care nu ştia dacă să le treacă la venituri

sau la cheltuieli.

Primise palme de la legionari, care crezuseră că-i evreu,

şi numai crucea pe care o purta la piept l-a salvat

de necazuri mai mari.

Încasase palme cu vârf şi-ndesat de la comunişti

şi crucea din piept

nu-i mai fusese de niciun folos, dimpotrivă.

Cu toate astea, bunicul meu se bărbierea tacticos zi de zi,

mai ales seara,

zicea că el o să moară în somn

şi trebuie să fie mereu pregătit.

Avea obrajii netezi, urmele palmelor

se vedeau cât se poate

de proaspete şi de roşii.

Pe obrajii lui istoria se putea citi nestingherit

după urmele palmelor,

aşa cum, altădată, după potcoavele cailor.

II. Cele nevăzute

Scriu acest poem despre binecuvântarea de a fi orb,

chiar dacă orb din naştere şi chiar dacă nu totdeauna.

Scriu cu aceeaşi răbdare cu care bunicul meu, negustorul,

scria în registrul de socoteli.

Cu litere albastre, despre lucrurile care se văd

şi despre care a compune versuri ar fi de prisos,

ca un manual despre cum să respiri cu fereastra deschisă.

Cu cerneală roşie despre lucrurile care nu se văd:

Forţa atracţiei universale. Electromagnetismul.

Sunetul şi ecoul. Mirosul cositului de Sântă Mărie.

Jumătatea întunecată în vremea eclipsei.

Feromonii îmbrăţişărilor noastre. Şi străveziul.

Cu ce mai rămâne, ridic apoi călimara

precum pocalul Sfântului Graal

şi beau până la fund. Odaia-i pustie

ca distanţa dintre două planete.

Scriu acest poem despre binecuvântarea de a fi orb

şi de a vedea lucruri care altminterea nu se văd.

Scriu cu cerneală albă pe pagina albă,

poemul perfect, invizibil, libertatea supremă,

căci astfel pot scrie orice îmi trece prin minte,

fără să trebuiască să corectez vreun vers.

Iar tu poţi citi orice vei crede de cuviinţă.

III. Şi alăturarea celor văzute şi nevăzute

Scriu acest poem despre binecuvântarea

de a scrie acest poem, cu aceeaşi răbdare

cu care bunicul meu, negustorul,

neavând harul de a spune poveşti,

îşi trăia propria poveste.

Se zicea că poartă pe cap o pasăre de argint

(înclinându-se, lăsa câte o picătură de mir

în aghiazma cea mare a Bobotezei...)

iar pe braţe, registrul de socoteli, sfintele daruri.

Cu litere roşii poruncile:

dacă primeşti o palmă peste obraz,

întinde şi obrazul cellalt.

Şi fericirile cu albastru: fericiţi,

căci adevărul vă va elibera.

Şi ce-i mai adevărat decât o palmă pe-obraz,

istoria sinceră a lumii e cea a palmelor trase cu sete,

adevărate poeme în proză...

Cu litere roşii poruncile şi fericirile cu albastru

şi atunci legea conservării energiei cu violet,

şi ea spune aşa:

numărul palmelor încasate, de la unii-nainte,

este egal cu numărul palmelor

încasate pe urmă, de la ceilalţi.

Valabil pentru orice revoluţie

şi pentru orice sfânt ideal.

Şi totuşi, asta nu schimbă nimic,

scria bunicul meu răbdător,

în registrul de socoteli al fericirilor şi poruncilor lui,

unde se zice că purta pe cap

o pasăre de argint.

(2015)