| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Victor RusuArs poetica Poezia dâra de sânge, Pe care o lasă agonic, Printre urme înstelate, De pe zăpezi nesfârşite, Fiara rănită ce sunt. Moment Gândurile ni se-ntâlnesc la jumătate de drum, cuvintele au ajuns de prisos, ne vorbim cu lumini şi culori, de acum, ca-ntr-un tablou frumos, neterminat Neiertat de omenesc Mâhnire dinspre departe Ce încă nu mă ştie Ca pe un vers frumos, Iată-mă, vin, Arici cu nelinişti în spate, Să binecuvântezi febre Cu răcoarea altarului tău Cotropit De flăcări amare, de pelin, De palpitaţia înnoptată a ferigii, De sânge pieritor, Jurat sălbăticiei. Vin... Primeşte-mă fără-ntrebări Şi aşa mă voi ruga ţie Până la încrâncenarea versetului De culoarea adevărului mereu amânat. Sângele meu E o invenţie a însuşi păcatului, După cum aripa O invenţie a înălţării se cheamă, Floarea o invenţie genuină a culorii. Aripi, inimă, floare Neiertat de omenesc e păcatul De-a visa chip cioplit, Iar chipul să aibă conturul Aripii, inimii, florii Gemene O, nu face greşeala aripii Ce crede că singură zboară, Greşeala Vâslaşului Ce scapă în ape o vâslă, Greşeala îmbrăţişării Ce uită unul din braţe E o lege secretă A tresăririlor gemene Îndemn Aruncă-ţi vechile îndoieli Petrecându-ţi duhul de foc Prin firidele sângelui meu, Cum îşi aruncă şarpele Pielea cea veche În despicătura copacului. Culoare, lumină Te aştept, Blândă înflorire A mugurului Înfrigurat să devină mai repede Culoare, lumină, mireasmă Te aştept Şi aşteptarea-i un strigăt Continuu, Te aştept Şi ce frumos năluceşti În aşteptările mele Gol de aer Corole se închid Când îmi simt respiraţia, Izvorul se tulbură Când îl privesc, Mângâi culori, Şi le sting... Totuşi, respir, mângâi, privesc. Cum uită râul M-ai uitat, Cum uită râul în mare Îmbrăţişarea malurilor, Ce l-au purtat către ea M-ai trecut în uitare Cum se şterge Din memoria apelor Drumul corabiei. Rădăcini Desfereci ca-ntr-un joc de-a răsăritul O raclă cu năluci crucificate Pe idoli orbi, ce-mi dormitează-n sânge Şi-mi semeni iară cerul cu păcate. Osânda limpezirii-n ruguri verzi O poartă-n gheare pajuri de lumini Şi ne va mântui doar înţelesul Că aripile-n cer sunt rădăcini. Inscripţie pe o bancă Aici sufletul meu a murit încă o dată, Cum se stinge o candelă Când untdelemnul a trecut în flori de lumină, Aici am avut revelaţia mereu amânată A diferenţei dintre frunze şi rădăcină. Am fi vrut să ne limpezim în cuvinte Dar buzele rotunjeau goluri în aer, durut, Chiar gândurile semănau cu frunzele toamnei Şi cădeau împreună în lut. Aripi carbonizate de fulgere, Braţele nu mai încercau niciun gest, Poemele de dragoste refuzate de tine Suspinau ca nişte soldaţi la arest. Şi, când ne-am ridicat, în sfârşit, Pe umeri îmi apăsa un altar năruit. Către Curtea cu Juri Către Curtea cu Juri a inimii tale, Unde atâţia lunatici au fost condamnaţi, Voi veni, totuşi, păşind pe nevăzute petale Şi pe aripi de vulturi de azur îmbătaţi. Îmi arde şi atunci în privire mândria Că sunt fiu de ţărancă şi-am strămoşi hoţi de cai Şi voi râde mai apoi că-ţi lipseşte tăria Cea mai aspră dintre pedepsele toate să-mi dai Că nu ştii, de aceea câinii sângelui meu te tot latră, Pedeapsa să-ţi cauţi iubita cu dalta în coloana de piatră. Geneză În timp ce luna îşi spală Ţâţele în ciutura De la fântâna din curte, Rândunica, în cuibul De sub streaşina casei, Îşi întinde, A ocrotire si mângâiere, Aripile, peste puii golaşi, Joiana, în grajd Îşi linge viţelul, Pe steaua albă, din frunte, Poemul meu se-mplineşte Lent ca lacrima de răşină, În rana copacului, Sau asemenea pruncului În pântecul mumii |