| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Cristian Liviu BuradaTăbliţe de lut vorbitor Dumnezeu a aţipit cu cartea în mână Putem să citim şi noi povestea Înainte ca el s-o rânduiască mâine în zori Când nefericirea poate părea fericire Băltind în galerele sclavilor cărora speranţa Loc de putere nemărginită le ţine Iar vâslele în sângele lor înfloresc suveran Cum nuferi tămăduitori în pestilenţiale mâluri Tăbliţe de lut năclăite de privirile celor dinainte Tăbliţe de lut vorbitor îngropate la rădăcina gândurilor noastre Le păstrăm zornăitoare ca semn al augustelor trădări ale timpului Cum poţi fi tu Doamne îngăduitor Ca şi de data asta eu să mai pot rămâne aici Printre atâtea altele cu mult mai folositoare Cât poţi să mai fii Tu Doamne îngăduitor Ca eu rămânând să pot spune cu puterea ce mi-o laşi (ultimă mărire printre muritori): Veţi uita şi veţi fi uitaţi Nimic din ceea ce credeţi că aţi săvârşit temeinic Nu va rămâne Ci doar arareori ceea ce n-aţi fi zis vreodată Că ar avea vreo cât de mică importanţă: Din pietrele acelea cu vinişoare roşii Câte-un ţipăt va răzbate Dar deocamdată încă n-au apărut zorii Şi nicio pasăre încă nu a zburat Bumerangul sau un adevăr cu mama Voiam să vorbesc neapărat cu mama Care nu mai era de aceeaşi parte a oglinzilor cu mine În vreme ce păsări sau zile zburau către apus (Parcă cineva le zvârlea ca pe bumeranguri Aşteptându-le să se întoarcă foarte cuminţi Către mâna aceea ocrotitoare) Eu doar voiam s-o întreb pe mama Ce zi era atunci cu adevărat Pentru că de la ea nimeni nu-mi mai spusese niciun adevăr Dar cum nu se mai auzea nimic absolut nimic Am zvârlit şi eu acea zi cu clipele ei toate Ca pe un bumerang răvăşit În mii de alte bumeranguri spre apus Cu speranţa că vreodată se va întoarce la mine Cu numele ei adevărat cu tot Procesiune şi broderii Mărturisitori întru Hristos Sfinţi martiri Zotikos Attalos Kamasios şi Philippos Oase sfinte unse cu miruri odihnindu-se în baldachinul aurit Procesiune pornită de la mănăstire până la locul martiriului lor Sub un deal calcaros Pun pariu pe respiraţia molcomă a acestui poem Că bieţii martiri demult şi-au aruncat de pe ei veşmintele aurite Cu care i-au răsfăţat prelaţii Şi ne privesc zâmbitori de dincolo de dealul martiriului lor Ştiind că soarele răsare şi apune doar în trupurile noastre În care de fapt hălăduiesc brodate Mărturisirile lor întru Hristos Poveste în cinci tablouri Iată au plecat păsările Undeva în memorie zborul lor mai dăinuie încă O calmă renunţare Abia bănuită a fi Mă substituie zborului ultim Albe candele destrămând undeva în memorie... Fata Morgana prima mea dragoste Văzându-mă atât de neprihănit S-a oprit la o răsuflare de mine Şi a spus: Ca să pot fi a ta Treci peste orizont Între cer şi pământ Noi Îngeri de nisip Ca-ntr-o clepsidră Uitaţi Zilele acestea ca nişte coli de scris Se ivesc graţioase din albastrele nopţi Undeva neştiut trudeşte în tăcere De la începuturi Poetul fiecărei zile Alegorie cu şapte păsări ucise Iscusitul vânător pasărea nimerind Îi adună toate zborurile de până atunci Şi pe cele viitoare Nu pe păsări ci doar pe vânător inima-l doare Nu păsări ci zboruri şi-a prins vânătorul la cingătoare Le-a-nfăşurat în gheme şi a pornit mai departe Din urmă îl ajung ţipete deşarte Iată a ucis şapte păsări A făcut şapte gheme cu zboruri Şi-n inimă pe vânător l-au izbit şapte mii de doruri Brusc de pe cer a dispărut curcubeul Ca un singur zbor încă nezburat Cu el vânătorului inima şi cele şapte mii de doruri i-a luat Cel ales Am rămas singurul locuitor al cetăţii Mi-am dat seama în dimineaţa asta suspect de proaspătă Când nici vânzătoarea de la chioşcul de ziare Nu mi-a mai răspuns la salutul politicos (Probabil şi ea dispăruse într-un fel de Siberie ) Nu-mi rămâne decât să aştept de unul singur Invazia şobolanilor Totuşi nu disper Am privilegiul de a fi cel ales Să şteargă praful De pe tomurile din biblioteci Înainte ca şi ele să dispară complet Banchetul secundelor dumnezeieşti Sângele acesta sevă A copacului însingurat care-am fost Venit spre noul meu trup un fel de binoclu întors Nedornic să privească nici către lumea cea mică De la minus infinit Nici către lumea cea mare de la plus infinit Fiindcă oricum nou adevăr n-ar avea cum să afle Ci poate doar înlăuntrul său să privească Chiar spre răsuflarea lui pecetluită-n aburi nimbici Spre adierile lui care cheamă păsări din toate timpurile La marele banchet Al secundelor dumnezeieşti (Din volumul Tăbliţe de lut vorbitor , în curs de apariţie) |