Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poezie

        de Cristian Liviu Burada

Tăbliţe de lut vorbitor

Dumnezeu a aţipit cu cartea în mână

Putem să citim şi noi povestea

Înainte ca el s-o rânduiască mâine în zori

Când nefericirea poate părea fericire

Băltind în galerele sclavilor cărora speranţa

Loc de putere nemărginită le ţine

Iar vâslele în sângele lor înfloresc suveran

Cum nuferi tămăduitori în pestilenţiale mâluri

Tăbliţe de lut năclăite de privirile celor dinainte

Tăbliţe de lut vorbitor îngropate la rădăcina gândurilor noastre

Le păstrăm zornăitoare ca semn al augustelor trădări ale timpului

Cum poţi fi tu Doamne îngăduitor

Ca şi de data asta eu să mai pot rămâne aici

Printre atâtea altele cu mult mai folositoare

Cât poţi să mai fii Tu Doamne îngăduitor

Ca eu rămânând să pot spune cu puterea ce mi-o laşi

(ultimă mărire printre muritori):

Veţi uita şi veţi fi uitaţi

Nimic din ceea ce credeţi că aţi săvârşit temeinic

Nu va rămâne

Ci doar arareori ceea ce n-aţi fi zis vreodată

Că ar avea vreo cât de mică importanţă:

Din pietrele acelea cu vinişoare roşii

Câte-un ţipăt va răzbate

Dar deocamdată încă n-au apărut zorii

Şi nicio pasăre încă nu a zburat

Bumerangul sau un adevăr cu mama

Voiam să vorbesc neapărat cu mama

Care nu mai era de aceeaşi parte a oglinzilor cu mine

În vreme ce păsări sau zile zburau către apus

(Parcă cineva le zvârlea ca pe bumeranguri

Aşteptându-le să se întoarcă foarte cuminţi

Către mâna aceea ocrotitoare)

Eu doar voiam s-o întreb pe mama

Ce zi era atunci cu adevărat

Pentru că de la ea nimeni nu-mi mai spusese niciun adevăr

Dar cum nu se mai auzea nimic absolut nimic

Am zvârlit şi eu acea zi cu clipele ei toate

Ca pe un bumerang răvăşit

În mii de alte bumeranguri spre apus

Cu speranţa că vreodată se va întoarce la mine

Cu numele ei adevărat cu tot

Procesiune şi broderii

Mărturisitori întru Hristos

Sfinţi martiri Zotikos Attalos Kamasios şi Philippos

Oase sfinte unse cu miruri odihnindu-se în baldachinul aurit

Procesiune pornită de la mănăstire până la locul martiriului lor

Sub un deal calcaros

Pun pariu pe respiraţia molcomă a acestui poem

Că bieţii martiri demult şi-au aruncat de pe ei veşmintele aurite

Cu care i-au răsfăţat prelaţii

Şi ne privesc zâmbitori de dincolo de dealul martiriului lor

Ştiind că soarele răsare şi apune doar în trupurile noastre

În care de fapt hălăduiesc brodate

Mărturisirile lor întru Hristos

Poveste în cinci tablouri

Iată au plecat păsările

Undeva în memorie zborul lor mai dăinuie încă

O calmă renunţare

Abia bănuită a fi

Mă substituie zborului ultim

Albe candele destrămând undeva în memorie...

Fata Morgana – prima mea dragoste

Văzându-mă atât de neprihănit

S-a oprit la o răsuflare de mine

Şi a spus:

– Ca să pot fi a ta

Treci peste orizont

Între cer şi pământ

Noi

Îngeri de nisip

Ca-ntr-o clepsidră

Uitaţi

Zilele acestea ca nişte coli de scris

Se ivesc graţioase din albastrele nopţi

Undeva neştiut trudeşte în tăcere

De la începuturi

Poetul fiecărei zile

Alegorie cu şapte păsări ucise

Iscusitul vânător pasărea nimerind

Îi adună toate zborurile de până atunci

Şi pe cele viitoare

Nu pe păsări ci doar pe vânător inima-l doare

Nu păsări ci zboruri şi-a prins vânătorul la cingătoare

Le-a-nfăşurat în gheme şi a pornit mai departe

Din urmă îl ajung ţipete deşarte

Iată a ucis şapte păsări

A făcut şapte gheme cu zboruri

Şi-n inimă pe vânător l-au izbit şapte mii de doruri

Brusc de pe cer a dispărut curcubeul

Ca un singur zbor încă nezburat

Cu el vânătorului inima şi cele şapte mii de doruri i-a luat

Cel ales

Am rămas singurul locuitor al cetăţii

Mi-am dat seama în dimineaţa asta suspect de proaspătă

Când nici vânzătoarea de la chioşcul de ziare

Nu mi-a mai răspuns la salutul politicos

(Probabil şi ea dispăruse într-un fel de Siberie )

Nu-mi rămâne decât să aştept de unul singur

Invazia şobolanilor

Totuşi nu disper

Am privilegiul de a fi cel ales

Să şteargă praful

De pe tomurile din biblioteci

Înainte ca şi ele să dispară complet

Banchetul secundelor dumnezeieşti

Sângele acesta – sevă

A copacului însingurat care-am fost

Venit spre noul meu trup – un fel de binoclu întors

Nedornic să privească nici către lumea cea mică

De la minus infinit

Nici către lumea cea mare de la plus infinit

Fiindcă oricum nou adevăr n-ar avea cum să afle

Ci poate doar înlăuntrul său să privească

Chiar spre răsuflarea lui pecetluită-n aburi nimbici

Spre adierile lui care cheamă păsări din toate timpurile

La marele banchet

Al secundelor dumnezeieşti

(Din volumul Tăbliţe de lut vorbitor , în curs de apariţie)

© 2007 Revista Ramuri