(c) Editura Humanitas Fiction, 2018

Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

Yoko Ogawa s-a născut în 1962 în Okayama. A absolvit cursurile Universităţii Waseda şi în prezent trăieşte în Ashiya cu familia sa. Debutează în 1988 cu romanul Agehacho ga kowareru toki (Fluturele strivit), pentru care primeşte Premiul Kaien. Nuvela Ninshin karendaa (Calendarul sarcinii, 1990) este recompensată cu Premiul Akutagawa. În 1996 publică Airisu Hoteru (Hotel Iris, Humanitas Fiction, 2014), romanul care a impus-o pe plan internaţional, urmat în acelaşi an de Yasahi uttae/ Suspine tandre. Romanul Hakase no aishita sushiki (2003) (Profesorul şi menajera, Humanitas Fiction, 2015) este distins cu Premiul Yomiuri, iar în 2007 Yoko Ogawa primeşte Premiul Izumi Kyoka pentru Burafuman no maiso (Înmormântarea brahmanului). În 2005 Diane Bertrand ecranizează Kusuriyubi no hyohon (Inelarul), sub titlul L’Annulaire, cu Olga Kurylenko în rolul principal. Romanul Profesorul şi menajera a fost ecranizat în 2006 de Takashi Koizumi. Yoko Ogawa este considerată una cele mai importante voci ale prozei nipone actuale.

Publicat în 1996, Suspine tandre împrumută titlul unei piese pentru clavecin de Jean Philippe Rameau. Părăsindu-şi soţul violent, Ruriko, o artistă de caligrafie occidentală, se refugiază la munte, într-o cabană ce aparţinuse părinţilor ei. Aici îi întâlneşte pe un fabricant de clavecine şi pe asistenta lui, iar între cei trei se naşte o relaţie bizară, acompaniată mereu de sunetul clavecinului. O poveste plină de tandreţe, presărată pe alocuri cu accente violente, dar şi cu note de umor fin, în care muzica şi natura acoperă totul cu un văl protector, dezvăluind în acelaşi timp esenţa personajelor.

— Să vă conduc până la intrare? Aveţi şi bagaje multe… s-a oferit şoferul de taxi, întinzându-se să scoată din torpedo o lanternă.

— Nu e nevoie, cunosc bine drumul, i-am răspuns eu.

Cu poşeta la subraţ şi cu câte o geantă în fiecare mână, am coborât încet din maşină.

— Atunci o să întorc, ca să vă pot lumina drumul cu farurile.

Era lună plină, iar la pensiunea Grasshopper de la şosea luminile erau încă aprinse, aşa că nu era chiar beznă, însă şoferul a învârtit rapid de volan şi a îndreptat farurile către pădure.

— Mulţumesc frumos!

Părăsind şoseaua principală, am intrat pe drumeagul din pădure şi în liniştea adâncă ce m-a învăluit dintr-odată mi-am auzit paşii prin iarba de sub picioare. Nu adia nici o boare de vânt, iar crengile de zadă erau cufundate în întuneric. M-am întors şi am privit înapoi, dar maşina deja nu se mai vedea de copaci. Doar strălucirea farurilor ajungea departe pe potecă, luminând-o.

Spusesem că ştiu bine drumul, dar adevărul era că nu mai călcasem pe aici de opt ani. Ultima dată venisem vara, împreună cu soţul meu, într-o scurtă vacanţă. Înainte de asta mai fusesem o dată în iarna dinainte, când am petrecut aici Anul Nou. Atunci ni se alăturase şi familia surorii mele mai mari, iar soţul meu îl învăţase pe nepotul nostru să schieze. Şi sunt sigură că ultima dată când tata a venit aici a fost la scurtă vreme după ce m-am căsătorit. Cancerul pulmonar de care suferea era deja destul de avansat, iar el era slăbit şi epuizat, însă cu toate acestea a reuşit să meargă de unul singur de la drumul principal până la cabană.

Cu mult înainte de asta, pe când eram copil, obişnuiam să-mi petrec aici vacanţele de vară. În fiecare zi plecam cu sora mea să adunăm insecte sau să ne jucăm la râu, iar după amiezile le petreceam pe terasă citind literatură universală pentru copii sau învăţând de la mama cum să brodăm.

Fireşte, pe atunci tata era tânăr şi putea să se caţere ca să pună căsuţe pentru păsărele în cei mai înalţi copaci sau să se scufunde cu uşurinţă în vâltoarea cascadelor.

Îmi aduc aminte şi acum de pieptul lui ud, strălucind în bătaia soarelui. Nu se zărea încă nici un semn care să vestească extinderea tumorii şi deteriorarea imperceptibilă ce aveau să urmeze. Eram convinsă că orice s-ar fi întâmplat în lume, zilele petrecute la cabană aveau să dureze o veşnicie. Sentimentul de siguranţă ce emana din pieptul lui era atât de puternic încât ne făcea să credem în asemenea iluzii inocente.

Genţile mele erau amândouă burduşite, iar prin crăpătura unui fermoar se iţea un capăt de haină. Era rochia pe care mi-o comandasem pentru petrecerea de inaugurare a spitalului soţului meu.

Oare de ce-am luat cu mine aşa ceva? Era o idioţenie să îndeşi în valiză o rochie de mătase pentru o excursie la o cabană din creierul munţilor. Propria-mi ciudăţenie m-a făcut să zâmbesc în sinea mea, dar într-o clipă zâmbetul s-a transformat în descurajare. Mânerele genţilor îmi intrau adânc în palme şi mă durea. Bagajele erau atât de grele încât nu puteam merge drept pe drum. În jurul meu, pădurea se întindea întunecată.

Am ajuns în sfârşit la o pantă lină, de unde drumul făcea la dreapta. De pe partea exterioară a curbei am zărit hornul de cărămidă şi terasa vopsită în azuriu a cabanei, exact ca odinioară. „Ce bine!“, mi-am spus, simţindu-mă cu adevărat uşurată. De când plecasem din Tokyo, mă bântuia o nelinişte iraţională: oare nu cumva se aflau într-un loc prea îndepărtat ca eu să mai pot ajunge? Nu doar cabana în sine, ci tot tabloul din amintirile mele.

Probabil că ceea ce făceam de fapt era ca, odată ce ieşeam din casă, să caut să înlocuiesc lucruri obscure şi greu de înţeles cu griji mărunte precum curăţarea şanţurilor de apă din oraş, prevăzută pentru duminica ce urma sau cum să merg la cumpărături când eu nu conduc maşina sau ce-aş face dacă n-aş mai avea bani şi multe altele de felul acesta.

Decorul nu dispăruse însă nicăieri. Mă aşteptase binevoitor, ca un paznic al unor amintiri credincioase.

Am învârtit cheia, am deschis uşa şi, după ce mi-am lăsat bagajele în hol, am aprins şi am stins de câteva ori lumina de la poartă, ca semnal pentru şoferul de taxi. Nu ştiu dacă a înţeles sau nu, dar după o vreme am auzit claxonând în depărtare şi am zărit luminile farurilor trecând peste copaci.

— Oare cum se cheamă piesa asta? am şoptit eu în timp ce amestecam ouăle pe care tocmai le spărsesem în castron.

— Păi…

Soţul meu a dat pagina ziarului pe care-l ţinea în mână.

„Nu te-am întrebat pe tine! Vorbeam de una singură”, mi-am spus în sinea mea, fără să mai rostesc nici un cuvânt cu voce tare. Am pus apoi tigaia pe foc şi am mai amestecat o dată ouăle cu băgare de seamă.

— Nu cred că e doar un exerciţiu de digitaţie, din acelea pentru dexteritate.

Era duminică, dimineaţa târziu, iar soarele urcase deja bine pe cer. De când ne treziserăm, auzeam fără încetare sunetul unei viori. Probabil că era băiatul de aproape zece ani al vecinilor. Pentru că îl puneau să exerseze până seara la zece, ne-am plâns că ne deranjează şi mama lui a venit să ne explice că urma să aibă un concurs peste vreo două săptămâni.

În fiecare seară repeta aceeaşi bucată. Până să-mi dau seama, ajunsesem să învăţ şi eu melodia de la cap la coadă şi chiar să ştiu unde se poticnea întotdeauna. Aşa cum ni se promisese, la ora zece înceta dintr-odată.

— Sigur are un nume.

Am pus în bol ciupercile, roşiile zdrobite şi brânza. Împreună cu ouăle bătute, au format imediat un amestec consistent.

— De unde ştii asta? m-a întrebat soţul meu, fără să-şi ridice nasul din paginile ziarului.

— Orice piesă are un nume. „Suita numărul 1“ sau „Concertul numărul 2“ sunt asemenea titluri, bine alese.

Sfârâiala uleiului din tigaia în care vărsasem ouăle bătute îmi acoperea pe jumătate vocea.

Am tăcut amândoi o vreme. Deşi ar fi trebuit să fiu obişnuită deja cu asemenea tăceri, în acel moment găseam un mic ajutor în sunetul viorii ce continua să cânte.

Pentru o bucată interpretată de un copil de zece ani, piesa aceasta într-o gamă minoră era tare tristă. Melodia de început te cufunda într-o stare de visare profundă, pentru ca apoi să evolueze schimbându-se puţin câte puţin. În punctul culminant, se ajungea la o ondulaţie amplă, dar sunetele nu zburau unul câte unul, ci se adunau unele peste altele odată ajunse la timpan.

Probabil că impresia aceasta nu venea neapărat din specificul piesei, ci era mai degrabă rezultatul tehnicii băiatului, despre care nu se putea spune că excela la execuţie. Sonoritatea era neclară, iar atunci când urma să atingă punctul culminant, lăsa să-i scape ultima notă, înainte de a schimba tonul.

— Aduce a Europa de Est pe undeva. A Budapesta sau a Sofia…

Ouăle sfârâiau făcând bule. Ţinând tigaia de mâner cu ambele mâini, priveam cum se topeşte brânza.

— Şi nici măcar n-ai călcat pe-acolo vreodată.

Cu grijă, soţul meu a împăturit la loc ziarul pe care îl terminase de răsfoit. Gesturile sale extrem de atente nu se potriveau deloc cu tonul vocii.

— Parc-ar fi un cântec fredonat de un băiat frumos cu ochi căprui, dintr-un sat din Europa de Est. În jur sunt maci înfloriţi, iar pe deal se văd zidurile în ruină ale unui castel şi turla unei biserici.

— Ce lucruri frumoase îţi imaginezi.

— N-am nici o îndoială că melodia are un nume frumos.

— Oare?

Cu spatula, am dat ouălor din tigaie o formă de omletă rulată. Gălbenuşurile încă moi s-au scurs şi s-au întărit imediat.

— Am senzaţia că am mai auzit melodia asta cândva, demult.

— Aşa se întâmplă când asculţi acelaşi lucru zile de-a rândul.

— La amiază, când sunt singură, am impresia că-mi stă pe limbă titlul pe care n-am de unde să-l ştiu.

— Eu nu vreau decât să mănânc omletă.

— Ce?! am exclamat eu.

— O omletă! a răspuns el, pe un ton de parcă mi-ar fi aruncat nişte cuvinte vulgare.

— Doar vezi că acum o fac.

— Nu mă interesează ce prostii cântă la vioară cel mic din vecini.

— Are concurs, de asta exersează.

— Şi ai impresia că poate participa cu scârţâiala asta?

— Nu e vina lui.

— Ah! Nu e vorba despre a cui e vina. Iar eu nu cer nimic extraordinar! Vreau doar să-mi mănânc omleta în linişte şi pace!

— Spune-mi cum se cheamă bucata asta.

— …

Chiar în acel moment, sunetul viorii s-a întrerupt dintr-odată. Oare îl auziseră pe soţul meu vorbind? Sau doar lua copilul o pauză?

— Că e Europa de Est, că sunt macii, n-are nici o legătură cu mine.

S-a ridicat brusc de pe scaun, şi-a luat de pe televizor brelocul cu chei, portofelul şi lanterna, le-a îndesat în buzunar şi a plecat cu maşina. S-a dus la ea.

Ouăle se prinseseră pe marginile tigăii. Am oprit gazul şi am aruncat în chiuvetă resturile arse.

În orice caz, probabil că soţul meu se întâlnea astăzi cu ea. Şi nu era din cauza viorii.

Băiatul reluase exerciţiul. Un început liniştit, o mică pauză, apoi un ritm mai accentuat… Mergea foarte bine. Dacă o ţinea aşa şi reuşea să treacă de punctul culminant, probabil că ar fi reuşit s-o ducă la capăt cu bine. Dar uite că s-a poticnit iar în locul acela unde greşea întotdeauna.