Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Hiperlink-uri poematice sau despre traducerea și asamblarea computațională a poeziei

        de Gabriel Nedelea

Profesor de discipline umaniste digitale (Digital Humanities) la Universitatea din Ottawa, Chris Tănăsescu antologhează, traduce (alături de Raluca Tănăsescu şi Marius Surleac), montează, mixează şi propune, sub semnătura Margento, o antologie bilingvă (engleză-română) de poezie care depăşeşte cu mult ce-ar putea cuprinde, surprinde sau circumscrie, diacronic şi sincronic, inclusiv concepte ca cele de neo-avangardă sau experimentalism. „Asamblat computaţional”, volumul Noi poeţi „americani” poeţi străini/ „Us” Poets Foreign Poets îşi pune cititorul român în faţa unei practici literare cu adevărat inedite în spaţiul autohton, în înfruntarea căreia instrumentarele critice ale modernismului şi chiar ale postmodernismului nu-l ajută prea mult. Cartea defineşte, aş adăuga, şi editura frACTalia, curajoasă, ofertantă şi, iată, deschizătoare de drumuri, poziţionându-se, astfel, în ariergarda literaturii contemporane. Postfaţa este semnată de unul dintre cei mai receptivi şi pregătiţi în faţa noului dintre criticii literari de la noi, Ion Bogdan Lefter, care trasează câteva linii de încadrare şi interpretare utile, cu o evidentă şi reconfortantă priză la acest joc virtual.

Într-o lume în care spectrele realităţii sunt upgradate continuu şi pe mai multe nivele, pe toate aş îndrăzni să spun, poezia, prin virtuţile sale decodificatoare, sondează în macro-imaginile lumii-spectacol, sub pixelii şi secvenţele de coduri care o creează, însă, pare să spună proiectul pe care-l avem în faţă, cu sorţi de izbândă numai sub forma unei reţele, ea însăşi organizată după noile legi ale „ecosistemului comunicaţional”, intrat în zodia internetului. Tehnic, lucrurile nu sunt chiar simple, Chris Tănăsescu folosind algoritmi şi softuri pentru programarea (concept IT-ist) „poemului graf”, prin care-i introduce între coperte pe „Poeţii digitali” (cărora le este dedicată prima parte a cărţii, cea de-a doua revenindu-le „Poeţilor de pagină”, în timp ce cea de-a treia se va numi „Explorări şi expansiuni ale corpusului prin algoritmi ai poemului-graf”). Generarea textelor consistă în, nu am încotro şi trebuie să apelez la o terminologie care poate părea datată, o nouă formă de declanşare a hazardului obiectiv, cu insule de sens şi semnificaţie. Actul de traducere, urmat de cel al generării noului text, pare un salt de la dicteul automat la dicteul automatizat (dacă e să rămânem în limbajul IT-ist), controlat printr-o combinatorică extrem de complexă. În „Cuvânt înainte al antologatorului”, text mixt, teoretico-poetic, fără alunecări de manifest, Margento relevă: „Şi am realizat în această antologie o-ntreagă serie de moduri de traducere: traducere literară «tradiţională» atât a unor poeme de pagină, cât şi a unora digitale, traducere prin aplicarea de algoritmi (echivalenţi celor implicaţi în generarea originalului) «traduceri» input-ului (textual) al originalului, traducerea algoritmilor în noi algoritmi explorând şi exploatând date şi oportunităţi improbabile în limba ţintă, combinaţii de două câte două sau mai multe din cele de mai sus etc.” De altfel, traducătorul va presăra în carte note care conţin inclusiv linkurile unde pot fi încercate astfel de experimente sau pur şi simplu explicative, cu informaţii bibliografice şi tehnice, cum este cea adăugată textului atribuit Mariei Mancia: „În traducerea acestui poem digital – http://winniepeg,mariamencia.com – am rescris (re-generat) textul ca mezostih (o formă «inventată» şi amplu practicată de John Cage – îndeaproape înrudită cu diastihul lui Jackson Mac Low –, şi transferată în mediul digital de poeţi contemporani ca mIEKAL aND şi alţii), dar un mezostih dublu”. Reţeaua de link-uri şi hiperlink-uri a corpusului nu trebuie percepută în niciun caz bi- sau tridimensional, chiar dacă prezentarea în pagină nu permite mai mult, ci concepută ca o hiperfigură, bricolată, cu poeme-muchii şi poeme-suprafeţe, rostogolită în real, schematizată sub forma unui graf de către antologator.

Totuşi, tehnicile şi strategiile clasice, să le spun, de a intra într-o secvenţă care se autointitulează literară funcţionează şi în acest caz, din moment ce există texte cu miză metapoetică, preluate, cu siguranţă, pentru a ilustra literaritatea demersului, dar şi backgroundul ideatic. Ultimul poem din prima parte, aparţinându-i lui Sany Baldwin, se numeşte Din Inconştientul internetului şi rezumă una dintre temele subterane ale întregului demers, ce reiese din următoarele trei pasaje: „Internetul este o operă de literatură. (...)/ Ca şi cum aş fi scris Internetul, pe iPhone-ul meu, am scris totul, ca un mesaj text, 140 de caractere fiecare. Ca şi cum l-aş fi scris. Ce este, ce, e? Cuvântul pare că vizează-un lucru pe care limba nu-l atinge. Este totalitatea netului, acel imposibil text total”; „Consider lipsa neutră de cod ca pe o imposibilitate a lecturii, ca pe o epifanie a cunoştinţelor culturale. În această literalitate, găsim o filosofie profundă a textului ca excludere a lumii. Lizibilitatea înseamnă golire. Putem vorbi despre câmpul semantic al literaturii electronice, dar, la urma urmei, interesul nostru va fi de ordin tehnic. Literatura electronică prezintă iluzia de a fi neatinsă de lumesc şi atunci nu există decât cuvântul”; „Crede-mă: toţi vrem să fim Google, dar nu suntem, sau cel puţin aşa sperăm. Stilul nostru se formează ca o afirmare a existenţei, ca o agregare a datelor. Sunt aceleaşi date ca la Google, desigur. Suntem roboţi fericiţi. Cu atât e mai mare nevoia de o semnătură: pentru a face diferenţa între lucrări, pentru a afirma o ocazie sau perpetuarea propriei noastre existenţe în acea lucrare”. Aşadar, facerea poemului digital se realizează atât ca practică şi rememorare a unei inteligenţe artificiale, cât şi ca temă, ca plan al autoreferenţialităţii. Lumea ca text se reflectă cel mai bine, de fapt, în literatura ca internet. Internetul suportă legăturile şi adâncimile cele mai îndrăzneţe, virtualitatea care se confundă, în liniile sale de forţă, cu cea a literaturii.

Avem parte, inclusiv în acest prim segment al cărţii, de pasaje poetice în sensul tradiţional al cuvântului, precum în textul „semnat” [Cristopher] Funkhouser & Margento, intitulat (o intersecţie a runelor cu GTR în limba română): „bogat în cai şi în lacuri îngheţate având darul angoasei... dimineaţa/ cu gura flămândă de zeu cu darul de apă al vorbirii, călărind, trăgând cu arcul... în gând/ zeul-torţă zeul-bogăţie vrând zimbri în ziua nevoii ziua-ntreagă călărind.../ naşterea-n hologramă/ pe arc cu bucurii de grindini... capul// ghimpe, zeu de joi, stâlp de-apoi// o criptă... şi o zi-n ceruri tot o zi de călărit şi vânat/ moartea ce vine de la... soare şi legea zeului de-a te duce/ moştenire-a gheţii/ jgheaburi sfărâmate de-atât uz ajunse lespezi sparte// setea pân-la rană a omului-tisă pentru... iluminare// unde titlul este visătoria altcuiva... după un rai/ ce asimptotic vine la suprafaţa care este cu... bogăţia de călătorie”. Dincolo de tehnica şi mecanica realizării, de care se poate face abstracţie, mesajul poetic se deschide cu forţa unui act specific de cunoaştere, ca un vehicul al percepţiei metaforice, ajustată şi cu ajutorul insolitării şi frângerii topicii.

Partea a doua se constituie din texte care trec, în mod obişnuit, drept poeme, atât prin grafie, cât şi prin modurile specifice de codificare a sensurilor şi semnificaţiilor. Orientată spre o cunoaştere cât mai directă a realului şi a unui eu niciodată abstractizat, poezia contemporană americană relevă atât dispoziţie pentru o apropiere fenomenologică a realităţii, cât şi o dimensiune militantă a individului. La un poet precum Bruce Bond întâlnim versuri precum „(...) odată/ am citit: sinele se naşte de-afară înăuntru,/ cu trăncăneala lumii prinzând sens treptat./ Cu feţe aplecate până prind contur./ Iar părăsindu-ne, absenţa lor e/ pântec cuvintelor să se aşeze./ Vreau să spun, mi-amintesc. Îmi place să cred/ că m-am întins cândva spre dinţii mamei/ când numele-mi plutea într-un roi de nume,/ iar tata dormea-n fotoliu, la televizor/ cu flama ştirilor jucând pe faţ㔠(din poemul În). La un G.C. Walder, citim: „Boala loveşte o piatră prin gaura/ imaginară din spaţiul bi-dimensional,/ pe care o numeşte suflet.” (Fragmentul 1), în timp ce poemele preluate de la Ilya Kaminsky se numesc Am trăit fericiţi în vremea războiului şi O hartă de oase şi valve căscate.

Odată cu această reţea de poeme-linkuri, cum e gândită antologia, se dezvoltă şi o pânză freatică livrescă şi intertextuală, expusă într-un poem de pe suprafaţa a treia a volumului, semnat Stehpanie Strickland & Ian Hatcher, subintitulat „poem generativ”, dedicat bibliotecilor publice, numite „Casa Încrederii”, care se încheie astfel: „În Casa Încrederii/ Văd un semn: Grup de lectură/ Găsesc cărţi în japoneză şi seriale poliţiste/ Dar îmi fac griji privind sistemul antivirus –/ Ekmore Leonard: «Dacă se simte scriitura»/ atunci rescriu”.

N-am menţionat decât o parte dintre cei treizeci şi doi de autori antologaţi în primele două segmente ale cărţii, cărora li se adaugă alţi şase din secvenţa a treia (cu toţii prezentaţi succint la finele tomului), o parte constând în acele noduri de graf prin care mi-am construit, citind, propriu-mi poem-graf, provizoriu şi mişcător, (co)participând astfel la această extraordinară regie a lui Chris Tănăsescu. Noi poeţi „americani” poeţi străini/ „Us” Poets Foreign Poets ne oferă un altfel de joc al poeziei contemporane, o experienţă alternativă, un alt level de lectură, analog noilor experienţe digitale prin care ne uităm în real. Aştept următorul episod Margento, cum aştept episoadele Netflix preferate.

© 2007 Revista Ramuri