Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








De dulce și amar

        de Daniela Micu

Marea Neagră a fost subiectul multor conflicte geopolitice, în special între Rusia şi Turcia, care se prelungesc şi astăzi, din cauza importanţei ei strategice şi comerciale. În Antichitate era considerată centru al lumii şi din jurul ei iradiau drumuri spre cele mai importante puncte de deschidere comercială: spre Asia Centrală (din Crimeea, pe Don), spre Marea Baltică (pe Nipru), spre Europa Centrală (pe Dunăre) şi spre Mediterană (pe cale maritimă). Rusia şi Turcia ar fi putut forma o alianţă puternică împotriva capitalismului vestic pe care, actualmente, îl combat pătimaş sub diferite forme, însă nu reuşesc să treacă peste interesele divergente privind Orientul Mijlociu, la care se adaugă lunga lor istorie conflictuală. Istoria recentă a adus la Marea Neagră un nou jucător – alianţa NATO –, dar pe care Rusia îl opreşte încă la Strâmtori, prin convenţia de la Montreux, ce nu permite navelor militare aparţinând statelor neriverane o prezenţă mai lungă de trei săptămâni şi nici intrarea ambarcaţiunilor de război, care cântăresc mai mult de 15000 tone. Deşi România este ţară riverană, priveşte detaşată şi nu (mai?) încearcă să obţină beneficii economice şi strategice prin poziţia sa privilegiată. Şi-a vândut flota de pescuit oceanic, nu mai are propria sa flotă comercială pe care, la nevoie, ar fi putut-o transforma într-una de război, Portul Constanţa nu funcţionează la capacitate maximă, iar peisajul din jurul său este unul părăginit şi deprimant.

În 2016, Sabina Fati porneşte într-o călătorie de trei luni, în jurul Mării Negre, o călătorie ce impune multe provocări chiar şi unei persoane care nu este, prin rezidenţă, atât de departe de spiritul răsăritean, încât o aventură într-o îndepărtată ţară exotică pare mult mai puţin primejdioasă. Aceasta merge pe urmele lui Gheorghe I. Brătianu, pe care îl consideră cel mai documentat istoric al spaţiului pontic, şi conturează cu o putere intelectuală extraordinară atmosfera anului 2016 din jurul Mării Negre, unul dintre cele mai dorite puncte de acces şi control din Europa Răsăriteană, începând cu campania militară a regelui persan Darius, înregistrată ca fiind prima încercare politică de a trece această zonă sub controlul unei singure puteri, aducând-o în centrul sistemului global cunoscut la acea dată: „De la Darius cel Mare, până acum, Marea Neagră a rămas fundalul marilor competiţii regionale, punct de inflexiune al neliniştilor marilor puteri şi limită a civilizaţiei occidentale” (p. 13).

Călătoria începe la Sulina, dar nu poate fi desfăşurată numai pe lângă litoral, deoarece „spaţiul e fragmentat de conflicte, haşuri şi graniţe închise” (p. 17). La Sulina se pot vedea încă urmele unui oraş înfloritor, care a început să se dezvolte odată cu sfârşitul Războiului Crimeii, când devine spaţiu de supraveghere al Comisiei Europene a Dunării, de unde reprezentanţi ai marilor puteri administrau Dunărea în zona ei de vărsare de pe teritoriul românesc. Importanţa ei strategică se schimbă odată cu deschiderea Canalului Dunăre - Marea Neagră, mai sigur şi mai uşor de navigat. Pentru că nu există transport direct din Sulina în Ucraina, autoarea ia din Galaţi un autobuz spre Cetatea Albă, de acolo urmând să meargă la Odesa, Nikolaev, Herson, Berdiansk, Mariupol şi va încheia incursiunea ucraineană în Harkov. În Odesa va cunoaşte repercusiunile atrocităţilor comise de soldaţii români la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, iar masacrul comis împotriva evreilor, după aruncarea în aer a centrului de comandă, la 22 octombrie 1941, a lăsat urme adânci în memoria supravieţuitorilor şi o ură care cu greu mai poate fi stinsă azi.

La un pas de a fi violată de un soldat rus la trecerea frontierei, Sabina Fati nu insistă pe descrierea experienţelor personale. Ea este un observator obiectiv, iar în centrul jurnalului ei de călătorie nu se află acea atitudine autoreflexivă, care domină de obicei acest gen literar. Volumul mi-a lăsat mai degrabă senzaţia unei monografii complexe, în care integrează mici portrete umane şi poveştile lor, având rolul de a surprinde realitatea unor zone aflate în conflict armat, cu oameni bănuitori, alţii extremişti sau răzbunători, sau oameni simpli, dar care poartă pe undeva amprenta războaielor. Ca şi în perioada comunistă, jurnalista nu neglijează importanţa bancurilor atunci când trebuie să surprindă spiritul unui popor. Acestea se convertesc în supape de defulare a tensiunilor politico-sociale. În Odesa, de pildă, unele vin chiar din perioada lui Isaac Babel şi sunt, în primul rând, despre evrei: „Funcţionarul de la paşapoarte îl întreabă pe solicitant: – De ce vrei să emigrezi? Acum e mai multă libertate şi poţi să dormi liniştit noaptea. – Mulţumesc, dar am dormit deja, e momentul să şi mănânc ceva” (p. 64). Ea vede, dincolo de umor, „povestea” – o încercare de a confrunta realitatea conflictuală complexă: „Vladimir Vladimirovici, se va ridica din nou o Cortină de Fier în Europa. – Nici vorbă, doar un gard de sârmă ghimpată”. „Bancurile ei sunt legate unul de altul, ca şi cum ar vrea să spună o poveste” (p. 174). Sunt sugerate aici funcţiile politice şi sociale ale bancului, care se manifestă sub forma clandestinităţii şi subversivităţii: „Dată fiind clandestinitatea lor şi faptul că, indiferent dacă erau sau nu politice, bancurile erau subversive, prin solidaritatea pe care o creau în rândul unei societăţi” (Cristian Nedelcu, Canonul marginalului, Craiova, Reprograph, , 2006, p. 28). Din punctul de vedere al funcţiilor politice, putem remarca faptul că în selecţia realizată, aparent aleatoriu, de Sabina Fati, primează protestul şi defularea, cea din urmă fiind mult mai puţin intruzivă, doar „exemplifică anomia în care se află sistemul” (Cristian Nedelcu, Op. cit., p. 29).

Inserţiile personale se fac pe un fundal preponderent descriptiv şi documentar, în care accentul este pus pe motivaţia şi dinamismul conflictelor, dar şi pe înregistrarea unei atmosfere, pe care reuşeşte, cu succes, să o redea obiectiv. În Rusia şi Crimeea va trece prin Rostov-pe-Don, Kerci, Feodosia, Ialta lui Cehov, Sevastopolul puternic naţionalist şi Simferopol (cu poveştile tătarilor persecutaţi pentru loialitatea arătată Kievului), Novorossiisk şi Soci. Din conflict s-au născut reguli ce ţin de domeniul absurdului. Un exemplu este intrarea în Abhazia, care nu există ca atare pe hărţile internaţionale, deoarece numai Rusia, Venezuela şi Nicaragua o recunosc ca ţară (p. 202). Este o provincie cucerită Georgiei de către ruşi. Între ea şi Georgia nu există o graniţă reală, georgienii nu pun vize pe paşaport când treci sau ieşi dinspre Abhazia, deoarece, din punctul lor de vedere, este vorba despre o călătorie în interiorul graniţelor de jure ale ţării lor (p. 253). Daca intri în Abhazia prin Rusia, nu mai ai voie apoi să treci pe teritoriul Georgiei. De aceea se impune prima oară călătoria spre Georgia, de unde urmează o întoarcere în Abhazia, la Suhumi, pentru ca mai apoi să revină în Georgia, la Poti şi Batumi.

Odată intrând pe teritoriul turcesc, îndeosebi la Trabzon, se observă o diferenţă radicală de atmosferă faţă de ţările din fostul bloc sovietic: „Aici în inima Trabzonului, îţi dai seama că eşti într-o altă lume, cu oameni mai veseli, mai primitori şi mai deschişi decât în Rusia, mai lipsiţi de griji decât în Ucraina sau în Georgia, mai siguri pe ei decât în Bulgaria sau în România” (p. 293). Va continua să meargă de-a lungul litoralului prin Of, Samsun, Sinop, Zonguldak şi Istanbul. Intern, Turcia, în care ajunge chiar în timpul încercării de puci de la 15 iulie 2016, se confruntă cu influenţa excesiv islamistă impusă politic şi dorinţe liberale: „Se spune că turcii de la Marea Neagră sunt un soi diferit de oameni, mai nervoşi, mai violenţi şi mai imprevizibili. De la Trabzon la Istanbul, opţiunile politice ale locuitorilor oraşelor variază. La Trabzon, apetenţa pentru islamism este în creştere, apoi la Ordu, la Unye şi la Sinop sunt tot mai mulţi naţionalişti extremişti. Samsun, care a fost un oraş întotdeauna mai liberal decât altele, începe să se schimbe, Zonguldak îşi păstrează înclinaţia spre social democraţie, dobândită datorită preponderenţei de odinioară a minerilor în vreme ce Istanbulul, atât de mare şi divers, se clatină ca un uriaş gata să cadă între tradiţie şi modernitate, între islamism şi liberalism, înclinând când către partea asiatică, tot mai importantă, când către partea europeană, tot mai superficial㔠(p. 313), desprinzându-se încet, dar sigur, de filozofia lui Atatürk, încă deosebit de îndrăgit, şi intrând în jocurile obsedate de putere ale lui Erdogan.

În Bulgaria, călătoria începe la Burgas (fost port turcesc) şi se încheie la Varna: „După o călătorie lungă, printr-o ţară care se islamizează în ritm rapid, cum e Turcia, şi chiar după traversarea litoralului Rusiei şi Ucrainei, ţări care par să devină tot mai conservatoare, la Burgas am regăsit Europa” (p. 369).

Jurnalul Sabinei Fati se încheie cu un epilog neaşteptat, după ce ne-a purtat prin tensiunile din jurul Mării Negre, ale cărei ape sunt, ca o confirmare a diversităţii şi fragmentării, diferite de la o localitate la alta, când limpezi şi azurii, când negre şi spumoase. Ca o îndulcire metaforică a ceea ce pare un butoi instabil cu pulbere amară, autoarea trece în revistă deserturile pe care le-a încercat în zona pontică, iar combinaţiile de ingrediente şi poveştile din spatele lor au calitatea de a revela unui ochi atent spiritul poporului care le produce.

 

© 2007 Revista Ramuri