Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Polifonia lumii de dincolo

        de Simona Preda

Willie Lincoln, născut la 1 decembrie 1850, a murit de febră la 20 februarie 1862. „Era favoritul tatălui. Erau foarte apropiaţi – îi vedeai adeseori ţinându-se de mână. (...) Era copilul în care Lincoln investise cele mai afectuoase speranţe.” (p. 55) De fapt, acesta este şi subiectul romanului lui George Saunders – Lincoln între vieţi (Humanitas, 2018) – viaţa lui Abraham Lincoln şi tragedia morţii fiului său. Este cartea pentru care Saunders a primit Man Booker Prize (2017) şi despre care autorul menţiona în cadrul unui interviu că o avea în minte de mai bine de douăzeci de ani. Subiectul pleacă, aşadar, de la un sâmbure de adevăr, fiind construit admirabil într-o permanentă pendulare dintre veridic şi ficţiune, asumare şi vină, dragoste şi pierdere.

Romanul debutează cu episodul cutremurător al depunerii în cimitir a trupului lui Willie. „Aşa că Preşedintele şi-a lăsat băiatul într-un mormânt de împrumut şi s-a întors să muncească pentru ţară.” (p. 30) De altfel, întreaga acţiune a romanului se petrece în noaptea din 1862 în cimitirul Georgetown. Există câteva pagini cutremurătoare despre drama cuplului Lincoln la căpătâiul fiului lor bolnav: „Teroarea şi consternarea perechii prezidenţiale pot fi imaginate de oricine a iubit vreodată un copil şi a trecut prin spaima de care au parte toţi părinţii şi anume că s-ar putea ca Soarta să nu pună mare preţ pe viaţa lui şi s-o curme după bunul ei plac” (p. 22), pentru care se pare că nimeni nu mai poate face nimic pentru a-l salva de la tragicul sfârşit care se întrevedea: „Moartea a survenit cu numai câteva minute în urmă. Băiatul era întins în pat, cu pătura dată la o parte. Purta o pijama bleu. Braţele îi atârnau pe lângă corp. Încă era roşu în obraji.(...) Am ajutat la spălarea şi la îmbrăcarea lui, iar pe urmă l-am întins pe pat, moment în care a intrat domnul Lincoln. N-am văzut niciodată un om atât de dărâmat de durere” (p. 55).

Din nefericire, Willie moare şi este condus de familie pe ultimul drum – „Aceştia doi au fost văzuţi urcând un sicriu mic pe un cărucior & alaiul trist s-a pus în mişcare cu căruciorul în faţă iar Preşedintele & însoţitorii lui păşind cu greutate în urm㠖 destinaţia lor părând să fie colţul de nord-vest al cimitirului” (p. 29) – într-un loc în care în roman apar multe personaje, dintre defuncţii rezidenţi ai cimitirului, fiecare cu propria sa poveste. De altfel, originalitatea structurii romanului constă în existenţa şi suprapunerea zecilor de voci din cimitir, un fel de fantome, o mulţime de suflete pierdute între lumi care aşteaptă mai mult sau mai puţin resemnate. Titlul în original al romanului, Lincoln in the Bardo, (bardo, un termen tibetan care simbolizează spaţiul dintre renaşteri) pune accent tocmai pe acest spaţiu în care sunt blocate aceste suflete. Fantomele au fost nefericite sau nemulţumite în viaţă, iar cea mai mare insatisfacţie a lor este că se simt incapabile de a-i influenţa pe cei vii. O vizită îndurerată a tatălui lui Willie le agită şi le provoacă. Pe scurt: Hans Vollman numeşte sicriul său boală temporară şi mărturiseşte că în timpul vieţii au existat complicaţii în mariajul său; Roger Bevins III este un sinucigaş din dragoste: „Când eram foarte tânăr mi-am dat seama că am o anumită înclinaţie care mie unuia mi se părea absolut firească şi chiar minunată, pe când altora – mama, tata, fraţi, prieteni, profesori, preoţi, bunici – nu li se părea câtuşi de puţin firească sau minunată, ci depravată şi infamă, ceea ce mă făcea să sufăr: trebuia oare să îmi reneg înclinaţia, să mă însor şi să mă condamn singur la ceva căruia i-am putea spune lipsă a împlinirii?” (p. 31); Reverendul Everly Thomas este singurul spirit care este conştient de starea lor: „cu sprâncenele arcuite, părând înnebunit de groază, cu părul ridicat în cap, cu gura într-un O perfect de teroare. Şi totuşi a vorbit, cum vorbeşte întotdeauna, cât se poate de cumpătat şi înţelept” (p. 34). „Ce vreau să spun e că fuseserăm însemnaţi. Fuseserăm iubiţi. Nu singuratici, nu rătăciţi, nu ciudaţi ci înţelepţi, fiecare în felul lui sau al ei. Plecarea noastră a provocat durere” (p. 78); Şi micul Willie – copilul de 11 ani, fiul Preşedintelui: „Tata a zis: Ne-am iubit mult dragă Willie, dar acum, din motive pe care nu le putem înţelege, legătura noastră a fost distrusă. Numai că legătura noastră nu poate fi distrusă niciodată. Cât o să trăiesc, o să fii mereu cu mine, copile. (...) Apoi tata şi-a atins capul de al meu” (p. 68).

Pentru realizarea acestui roman – construit într-o manieră postmodernă, cu un colaj de istorie orală ce vorbeşte despre America secolului al XIX-lea – Saunders cercetează surse de arhivă, decupaje din ziare, adesea menţionând chiar surse reale alături de cele fictive, mai ales pentru a recrea cadrul istoric despre Războiul civil: „Morţii de la Donelson, Dumnezeule mare! Aruncaţi şi îngrămădiţi unii peste alţii, ca grâul după treierat, unul peste doi peste trei. (...) O mie de morţi. Asta era ceva nou. Acum părea un război adevărat. (...) Pe o parte din chipuri se aşternuse un zâmbet paşnic, bucuros, în timp ce pe altele se întipărise o expresie de ură diavoleasc㔠(p. 161).

Un roman dens, complex, cu planuri suprapuse, în care apar personaje de la Casa Albă, de pe câmpul de luptă, de la recepţii etc., oameni ai unei Americi eclectice care se întâlnesc într-un spaţiu bizar – suspendat între condiţii ca un purgatoriu – revoltaţi să îşi recunoască sfârşitul, sperând totuşi că îi aşteaptă un fel de vindecare.

 

© 2007 Revista Ramuri