Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poezie

        de Gela Enea

poemul despre otto

la cămin stam în aceeaşi cameră cu otto. separaţi

doar de un perete fals

otto dormea ca un copil. când visa otto

visa ca un om mare

noaptea lovea peretele din rigips. zicea că trebuie

să ne jucăm amândoi

otto intra în mintea mea cu pofta unui lup tânăr. şi sub pătura mea

jucăriile erau din nori şi din fulgere

plouam în noi. târam pe jos pijamalele ude asemenea unor cozi de reptile.

ne împiedicam în ele. cădeam

otto îşi da cu apă rece pe faţă. spunea

că trebuie să se trezească de-adevăratelea

însă otto nu era niciodată absolut treaz. avea o rezervă de somn/ de care

nu se-atingea

rezerva aceea trebuie activată cu precizie. şi doar o singură dată.

aşa spunea otto

uneori otto uita să se spele. sau apa nu era destul de rece. atunci

apărea în cameră o femeie care-şi zicea mamă

otto nu avea mamă. sau cel puţin aşa credea el. nu îi sărea în braţe.

nici bomboanele de la ea nu-i plăceau

au gust de pământ. sau cel puţin aşa spunea otto/ care

nu lăsa pe nimeni să le-ncerce

câteodată otto se proba în umbra acelei femei/ umbra

îi venea întotdeauna mare.

sau otto era prea mic. nu i se potriveau lucrurile altora

aseară a apărut femeia din nou. cu palmele transpirate.

otto s-a privit în stropii aceia

semănau cu ploile noastre nocturne. sau aşa i s-a părut lui otto.

i-a cerut bomboane şi le-a mâncat

eu m-am jucat de-a ploaia. toată noaptea m-am jucat singură. de-a ploaia.

eram goală. într-o coroană de brusturi. îmi crescuse umbra udă şi grea.

o târam după mine asemenea unei cozi de reptilă. credeam că e otto.

că mă urmează

***

mă uit la mine încă nehotărâtă/ care

să fie ultimele haine/ cum

îi este mai comod pământului

să se întrepătrundă prin stofe colorate

negre

sau

albe

care ar trebui să fie ultimele cuvinte/ de bun-simţ

mai lăsaţi-o-ncolo de jale

lumea creşte în frumuseţe dacă ştie când să dispară

când să-şi croiască ecrane imense

reconectată la energii eoliene

posibil să spun: lăsaţi-mă singură

am nevoie de mustul acesta al singurătăţii

să-mi facă buzele roşii

pentru cel din urmă pupat pe gură

după cum la fel de bine pot să vă zic

am visat-o pe mama

îmi făcea semne din pragul casei de la bistreţ

casă-vagon: ce uşor ne găseam unii pe alţii

acum să vă daţi la o parte

mi-a spus că vine şi să nu se-mpiedice tocmai de voi

promisiuni pentru alhambra

jumătăţi de inimă

aici: strugurii vinul beţia/ şi

voma

promite că mă vei ţine în braţe când îmi va fi cel mai rău

să-mi trimiţi salutări

cum trimit unele păsări semnale dacă se-apropie primejdia

mă voi întoarce

alhambra

mă voi reinventa

voi pune

două cărţi pe-aceeaşi noptieră

două perne în acelaşi pat

promite răspunsuri

jungla trece prin sânge

fiare mi se spânzură în carne

promite că acolo

insurgenţele ţin loc de ziduri

spune ceva să însemne curaj

o îngăduinţă peste cele ce-au fost

acoperiş templului

de sus

totul este altfel şi mai mic

o pălărie imensă/ cerul

nu ne vedem de el

promite alhambra

puţin pământ

să ne facem casă

o droaie de copii s-aştepte dimineaţa

paharul cu lapte

despre mare şi noi

câteva figurine sculptate în nisip se vor graiul artistic al moleculelor mângâiate de vânt

e la fel de cald precum ştii/ marea

mai înghite din când în când câte un om

dincolo de geamandură viaţa prinde gust sărat şi muţenia lighioanelor din adâncuri

apa nu s-a schimbat prea mult

doar tu lipseşti

şi problema este că aşa va fi mereu de-acum încolo/ marea: fără tine

azi s-a sinucis un pescăruş înghiţind aerul dintre noi

l-am văzut ca într-o oglindă decadentă cum se făcea mic

aproape cât un punct aproape cât o jumătate de punct/ cât o tăcere

ţi-aş spune că marea a devenit asemenea unei femei siliconate/ cu bustul la vedere

că numai din cauza depresiei şi-a pierdut virginitatea

dar tu o iubeai prea mult şi cu siguranţă nu m-ai crede

© 2007 Revista Ramuri