Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Căutări identitare

        de Viorica Gligor

Chiar dacă n-ai citit nicio altă carte semnată de Nicole Krauss, Pădurea întunecat㠖 ultimul roman, mult elogiat, al scriitoarei americane de origine evreiasc㠖 îţi impune prin forţa electrizantă a artei narative, prin profunzimea ideilor. Cu atât mai mult cu cât descoperi poveşti captivante şi misterioase, în ţesătura cărora se luminează bogăţia unor parabole despre căutarea sensului, a identităţii individuale, despre salvarea prin artă şi credinţă.

Discursul epic este construit contrapunctic, prin focalizarea asupra unor destine aflate în plină criză existenţială. Istoriile celor două personaje – evreul Epstein, aflat la vârsta senectuţii, şi Nicole, o scriitoare de 39 de ani, mamă a doi copii – alternează şi nu se intersectează decât la nivelul semnificaţiilor. Ceea ce le uneşte este simbolistica pierderii şi a căutării de sine prin labirintul vieţii, sugerat de metafora pădurii întunecate, devoalată de autoare în mărturisirea din nota finală, în care sunt citate versurile din Infernul dantesc: „De când e omu-n miezul vieţii lui/ M-aflam într-o pădure întunecată. Căci dreapta mea cărare mi-o pierdui”.

Epstein, un avocat şi antreprenor foarte bogat şi apreciat din New York, a trăit o revelaţie, după ce a citit cartea autobiografică a unui poet israelian, dăruită de fiica sa cea mică, Maya. Atunci a simţit o frisonare spirituală autentică şi, pentru prima dată, şi-a interogat viaţa, înţelegând că, în ciuda succesului social şi profesional, a bucuriilor familiale şi a bunurilor materiale acumulate, a trăit în afara esenţialului: „Ce-ar fi putut fi viaţa lui, dacă s-ar fi livrat cu aceeaşi intensitate domeniului spiritual? De ce se închisese complet faţă de acesta?”. De-atunci, „pentru a-şi face loc să gândească”, s-a debarasat de tot ceea ce-l împovăra, de toate cele inutile. În consecinţă, a început să dăruiască obiecte de valoare, bani, să facă sponsorizări, să se desprindă de tot ceea ce-l ţinuse prizonier. Deloc întâmplător, i-a mărturisit mezinei sale c㠄începuse să se simtă sufocat de toate lucrurile din jurul lui. Că tânjea irezistibil după uşurătate, o calitate care-i fusese străină toată viaţa”. De fapt, viaţa lui Epstein a intrat pe o altă orbită, a cunoaşterii interioare, a (auto)contemplaţiei, după ce a epuizat tot ceea ce ţinea de exterioritate şi activism.

În această călătorie iniţiatică spre înăuntru, un rol important l-a avut întâlnirea cu rabinul Menachem Klausner. Care a fost călăuza spre acel acasă al fiinţei, locul tainic din inimă, acolo unde n-a coborât niciodată. Pe măsură ce a pătruns aici, a descoperit o absenţă dureroasă şi mistuitoare: „O inimă rănită este mai plină decât una mulţumită: pentru că o inimă rănită are un gol, iar golul are potenţialul de a fi umplut cu infinitul”. Potrivit convingerii lui Klausner, condiţia definitorie a omului stă sub semnul acestui permanent jind al (re)unirii cu Dumnezeu, al nevoii arzătoare de a-şi regăsi armonia primordială: „Pentru a crea omul, Dumnezeu a trebuit să se retragă pe Sine, şi am putea spune că trăsătura definitorie a umanităţii este această lipsă. Este o lipsă care ne bântuie, căci, fiind creaţia lui Dumnezeu, conţinem amintirea infinitului, care ne umple de dor. Dar aceeaşi lipsă este cea care ne permite liberul-arbitru”.

Epstein, devorat de golul din suflet, şi-a părăsit familia, a renunţat la tot ceea ce a însemnat rostul său anterior şi s-a stabilit, o vreme, la hotelul Hilton din Tel Aviv, apoi într-un apartament sărăcăcios de la periferia oraşului. Drumul spre sine însuşi implica întoarcerea la origini, în spaţiul sacru al Israelului, recuperarea evreităţii şi a religiei strămoşilor, tutelate de Tora. Aici se va recâştiga pe sine, pe măsură ce va părăsi toate bunurile şi ispitele lumii. Peregrin pe calea ascendentă a interiorizării, a (auto)reflecţiei şi a rugăciunii, a lecturii cărţilor sfinte ale Vechiului Testament (Geneza, Eclesiastul, Psalmii lui David etc.), el va redobândi starea de linişte mult râvnită, acea menuha despre care vorbea rabinul. Itinerarul spiritual pe care-l va străbate protagonistul va avea ca punct culminant retragerea sa, aproape ascetică, în Pustiul Iudeii.

Cealaltă poveste a romanului se constituie din confesiunea femeii mature care trăieşte un impas existenţial, o dublă criză: conjugală şi artistică, pe care le analizează cu luciditate. Înstrăinarea de soţ, degradarea relaţiei maritale şi anestezierea afectivă prin intermediul copiilor sunt devoalate nuanţat, cu minuţiozitate: „Noaptea, soţul meu se întorcea cu spatele la mine şi adormea pe partea lui de pat, iar eu mă întorceam cu spatele la el şi adormeam pe partea mea şi, negăsind o cale de a ajunge unul la celălalt, confundând lipsa dorinţei de a ajunge cu frica de a ajunge şi neputinţa de a ajunge, adormeam fiecare tânjind după un alt loc, care nu era aici. Şi abia dimineaţa, când unul dintre copii se strecura în patul nostru, cald încă de somn, eram readuşi în locul în care eram şi ni se reamintea de puternicul nostru ataşament pentru el”. Pe de altă parte, blocajul creator, absenţa inspiraţiei, travaliul scrisului, pierderea ipostazei autentice a eului, printre frecventele metamorfoze cotidiene, toate acestea se oglindesc în mărturisirea lui Nicole. Şi ea, asemenea lui Epstein, resimte nevoia acută de a fugi din propria viaţă, pentru a se regăsi pe sine, cea adevărată. Pentru a se elibera de măştile, convenţiile şi prejudecăţile sociale şi morale care au constrâns-o să fie altcineva. Drama individuală se acutizează, cu atât mai mult cu cât literatura nu-i mai dăruieşte sentimentul libertăţii şi al bucuriei, ca altădată: „Scrisul începuse foarte diferit pentru mine. Am găsit în el un mod de a mă organiza – nu doar de a explora şi descoperi, ci de a mă dezvolta conştient. Dar, deşi era o ocupaţie serioasă, era şi ludică şi plină de plăcere”.

Căutarea identitară a lui Nicole traversează, aparent, acelaşi traseu iniţiatic: din New York spre Tel Aviv, spre rădăcinile fiinţei. Pentru ea, hotelul Hilton reprezenta mirajul spaţiului matricial, locul unde a fost concepută şi unde s-a întors mereu, împreună cu familia. În imaginarul său creator a crescut iluzia că hotelul trebuia să devină personajul emblematic în jurul căruia urma să se construiască acţiunea viitorului său roman. Aici a avut, încă din copilărie, revelaţia unui déjŕ vu benign, a dedublării şi a ubicuităţii, a trăirii a două vieţi paralele: „Ideea că sunt în două locuri în acelaşi timp mă urmăreşte de multă vreme. De când ţin minte, aş spune, căci una dintre primele mele amintiri este că priveam la televizor o emisiune pentru copii şi deodată am dat cu ochii de mine în publicul din micul studio. Chiar şi acum pot evoca senzaţia covorului maro din camera părinţilor sub tălpile mele, în timp ce-mi întindeam gâtul să văd televizorul, care părea să se afle foarte sus deasupra mea, şi apoi senzaţia de greaţă ce-mi năpădea stomacul, pe măsură ce entuziasmul de a mă vedea în acea altă lume făcea loc certitudinii că nu fusesem niciodată acolo”. La vârsta adultă, teoria multiversului, despre care a aflat la radio, i-a conferit o explicaţie de natură ştiinţifică pentru senzaţia stranie de a se fi aflat, în acelaşi timp, în apartamentul său din America şi într-o cameră a hotelului israelian.

Fără îndoială, întâlnirea protagonistei cu misteriosul profesor de literatură, Eliezer Fridman, a reprezentat o aventură cognitivă, consumată într-o altă dimensiune existenţială. Călătoria pe care a făcut-o, alături de el, s-a dovedit a fi una spirituală. Cunoscând pasiunea lui Nicole pentru Franz Kafka, i-a propus să finalizeze o piesă neterminată a acestuia, i-a oferit o altă versiune asupra ultimilor ani din biografia celebrului scriitor ceh, pe baza unor manuscrise inedite, dinamitând astfel datele istoriei literare. Într-un multivers, ipotetic sau nu, scenariul devenea posibil: scriitorul şi-ar fi împlinit dorinţa de a se fi refugiat în Palestina, şi-ar fi înfrânt tuberculoza şi ar fi trăit într-un kibbutz, celebrând bucuriile simple ale vieţii, mai ales grădinăritul. Tot astfel, printr-un joc destul de periculos al destinului, Nicole ar fi ajuns în refugiul kafkian. Acolo, în deşert, ar fi trăit la limită, în proximitatea morţii, într-o singurătate desăvârşită, învingându-şi, asemenea confratelui său evreu, boala, fragilitatea şi angoasele, regăsind puterea de a lupta pentru propria viaţă. Cu siguranţă, această experienţă stranie a dobândit conotaţii profunde, nu doar în beneficiul creaţiei, ci şi al regăsirii sale feminine.

Pădurea întunecată este un roman tulburător despre criza identitară a fiinţei, despre efortul trudnic al cunoaşterii de sine, despre artă şi credinţă, catharsis şi mântuire. Metafora dantescă a pădurii întunecate asimilează şi imaginea simbolică a tenebrelor lăuntrice, dar şi pe cea a pădurii de pin, o oază de viaţă şi speranţă, transmutată în deşert prin sponsorizarea generoasă a lui Epstein, în memoria părinţilor săi. Ea este, în acelaşi timp, şi expresia universului labirintic, contorsionat al creaţiei, în care lumina înfloreşte prin cuvinte.

© 2007 Revista Ramuri