Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Robert de Flers. Un Francez pentru România Mare

        de Mihai Ghițulescu

„De-a doua zi, 19 iunie 1923, mi-am început căsnicia... instalat în strada marchizului, am simţit că sunt, în sfârşit, om”, însemna Ion Iovan în numele Mateiului1. Marchizul era Robert de Flers şi, la vremea la care descendentul Karabetzilor se lua cu venerabila descendentă a Sionilor, dăduse deja numele unei străzi2 din buricul Bucureştilor, deşi era încă bine-merci, la Paris. „Pentru merite dovedite în ale francofoniei”, zice Ion Iovan în „indexul fiinţelor”, din care am aflat primele lucruri despre de Flers. Apoi, am văzut cum îl ridicau în slăvi contele de Saint-Aulaire şi generalul Berthelot şi a rămas să mai cercetez. Bineînţeles că nu am făcut-o, dar m-am întors la el în vara lui 2018, când am aflat că se apropie apariţia, în română, a două cărţi: una în care marchizul însuşi povesteşte despre ce a văzut în Marele Război, alta în care un camarad îi povesteşte faptele.

Găsesc potrivit să-l evoc, atât cât pot, pe Robert de Flers, mai ales acum, în plină pseudo-febră centenară, când principala grijă publică pare să fie folosirea maximului de mijloace verbale şi paraverbale pentru a nu spune nimic. Rămân atâtea chestiuni mari nediscutate – sau discutate ca acum 40-50 de ani – şi mult mai multe chestiuni mici, dar care pot schimba perspectiva asupra celor mari.

Robert de Flers s-a născut în 1872, în Normandia, într-o familie aristocrată. A fost coleg cu Proust la lycée Condorcet şi au rămas apropiaţi toată viaţa; unii zic că a fost o apropiere „netradiţională”. Nu contează; dacă nu era zgomotul din ultimele luni, mă făceam că n-am auzit. A făcut studii de drept şi litere şi şi-a dorit o carieră diplomatică, dar s-a luat cu literatura şi cu jurnalismul. Până la război, îşi făcuse deja nume, avea multe volume şi piese jucate pe scenele Parisului. Între 1915 şi 1918 a bătut „drumurile războiului”, mai ales prin Europa de Est. În 1920, a fost ales în Fauteuil 5 de l’Académie Française, iar un an mai târziu a devenit directeur littéraire du Figaro. La moartea lui, în 1928, se pare că rocambolescul parlament al României Mari a simţit nevoia unui moment de solemnitate. În anii ’30-’40, după piesele sale s-au făcut mai multe adaptări cinematografice, câteva cu Elvire Popesco în rolul principal. Pentru români, nu a mai rămas nici ca nume de stradă, pentru franţuji a rămas ca scriitor de mâna a doua spre a treia, dar măcar există, admirabil încondeiat, în memoriile mai multor personalităţi literare, politice, diplomatice (până la un plusieurs fois président du Conseil des ministres, ca Edouard Herriot). Pare să fi fost genul acela de om căruia marile spirite îi recunosc superioritatea, care pune lucrurile la punct dintr-o privire, care dă lumea peste cap cu nonşalanţa cu care îşi aprinde o ţigară, care strânge toată tensiunea din jur într-o poantă şi o sparge ca pe un balon. Nu mă pot lungi, aşa că îl citez doar pe Saint-Aulaire (ministrul Franţei în România), care, oficial, i-a fost şef marchizului în România: „R. de Flers était, dans la vieille perruque de la Carričre, une aigrette étincelante qui, dans les grands moments, prenait, sans en avoir l’air, des airs de panache.”; „Il était préposé au ravitaillement moral de ceux qui l’entouraient.”; „[Il] était trop fin diplomate pour laisser dégénerer les choses, męme les difficultés, en affaires.”; „Il était aussi un héros. Tout simplement, oh! si simplement. Il l’était d’autant plus qu’il n’en savait rien. Ceux qui le savaient ne lui disaient pas: ils auraient craint de manquer envers lui de ce tact supręme qui était une de ses plus rares seductions…”3.

Dar tot nu vă e clar de ce mă preocupă Robert de Flers. Pentru că în vara lui 1916, înainte de intrarea României în război, a fost trimis la Bucureşti ca ataşat de presă/ propagandă. Îmi vine să zic, ca doctorul din Balanţa lui Băieşu & Pintilie: cu „ce misiune numai noi ştim şi n-avem nicio intenţie să v-o divulgăm dumneavoastră”. Dar, ca să înţelegeţi, adaug că omul care, pentru scurt timp, a şi condus Legaţia franceză, ca chargé d’affaires, purta de umeri trese de... sublocotenent. Experienţa românească din 1916-1917 e schiţată în récit-ul Sur les chemins de la guerre. Schiţată, nu mai mult, fiind evident că, în 1919, autorul nu putea spune tot. Oricum, conţine bucăţi superbe, mici bijuterii literare, din care nu citez pentru a nu strica plăcerea lecturii viitoare şi, recunosc, din grija de a nu fi taxat drept – vai! – incorect politic. E surprinzător cum prezintă derularea Consiliului de Coroană din august 1916, mai ales dacă îl confruntăm cu memoriile unor participanţi (I.G. Duca, Al. Marghiloman), pe care nu avea cum să le fi citit când a scris. Apoi, avem portrete mai mult sau mai puţin caricaturale ale diplomaţilor din Bucureşti, relatări ale campaniei din Dobrogea (cu comentarii suculente despre felul de a fi al românilor, sârbilor, ţiganilor, bulgarilor) şi ale întâlnirii cu Regele Ferdinand, pe care marchizul l-a admirat sincer şi nu s-a sfiit să o declare patetic, în contrast cu spiritul ironic care domină textul în ansamblu: „Mais il est singulier de remarquer que l’épithčte de «Loyal» n’a été accolée jusqu’a ce jour au nom d’aucun roi. Peut-ętre l’histoire, qui, disait Dumas pčre, «n’est pas une bęte», la réservait-elle au roi de Roumanie: Ferdinand le Loyal”. Ultimul capitol al scrierii memorialistice prezintă trecerea autorului prin Rusia, fix în timpul revoluţiei din februarie-martie 1917. Mi-a rămas în minte anecdota cu un mujic, care, tot auzind deodată cuvântul Constituţie, a crezut că e vorba de soţia marelui duce Mihail, cel în favoarea căruia a abdicat Nicolae al II-lea şi de la care, pentru o clipă, mulţi aşteptau democratizarea imperiului.

Mai spectaculoasă este a doua misiune a lui de Flers în România, de data asta redusă la spaţiul dintre Carpaţi şi Prut şi pe cale să încheie pacea separată cu Puterile Centrale. În ianuarie 1918, ministrul Saint-Aulaire a solicitat Centralei de la Paris retrimiterea marchizului la post. Povestea este scrisă de locotenentul Emmanuel Chaumié, ofiţer de legătură între statele majore rus şi român, care a servit de călăuză. Cei doi au plecat de la Londra, prin Marea Nordului şi Marea Baltică, şi au străbătut, cu multe peripeţii, Rusia. După revoluţia bolşevică, imensul spaţiu era în plin război civil, cu zone controlate de roşii, de albi sau de trupele germane. Récit-ul lui Chaumié este, după cum precizează acesta în prefaţă, doar une ébauche pentru o carte-dialog pe care nu au mai apucat să o scrie din cauza morţii lui de Flers. Într-un fel, e mai bine aşa. După ce i-am văzut în propria carte tendinţa (izvorâtă, cred, şi din modestie, dar şi din „discreţie diplomatică”) de s’effacer, îndrăznesc să spun c㠄Frumoasa aventură a lui Robert de Flers” nu ar mai fi fost atât de frumoasă, dacă protagonistul ar fi intervenit în text. Sau, mai bine zis, povestea n-ar mai fi fost despre el. Nu l-am mai fi aflat în mijlocul pericolelor „avec une verve que rien n’arręte, assis sur son lit, fumant la pipe”, et „contant et mimant les histoires de Sardou et de Sarah Bernhardt”.

Nu ştiu ce a făcut marchizul la Iaşi în primăvara-vara lui 1918. De la Saint-Aulaire aflăm că nemţii puseseră preţ pe capul lui, deci ceva trebuie să fi fost. Rolul cel mare şi l-a jucat în toamnă (octombrie-noiembrie), când – tot de la Saint-Aulaire citire – „sublocotenentul de Flers” şi-a asumat misiunea de a zbura peste spaţiul controlat de inamici, până la Salonic şi înapoi, pentru „a expune comandantului şef al armatelor din Orient [generalul Franchet d’Esperey, n.M.G.] şi generalului Berthelot situaţia complexă a României şi pentru a le da toate elementele necesare hotărârilor de natură să grăbească o nouă intervenţie română şi să-i dea maximum de eficacitate”4. Pe 6 noiembrie s-a întors la Iaşi, pe 10, România a reintrat în război, pe 11, Germania a încheiat armistiţiul. Şi s-a născut România Mare.

După război, Robert de Flers a redevenit particoler, dar nu unul oarecare, ci dintre cei care au aplicat „planul Quai d’Orsay-ului de transformare a României Mari în bază spirituală pentru Europa Orientală”. Soft power avant la lettre, vasăzică.

Deocamdată, mă mulţumesc cu traducerile care urmează să apară, dar sper că, până la urmă, cineva, român ori francez, se va încumeta la o biografie.

1 Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale însoţite de un inedit epistolar, precum şi un indexul fiinţelor lucrurilor şi întâmplărilor, în prezentarea lui Ion Iovan, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009, p. 133.

2 Azi, strada Logofăt Luca Stroici.

3 Saint-Aulaire, Paroles franco-roumaines, Socec & Co., Bucureşti, 1930, pp. 44-45.

4 Idem, Confesiunile unui bătrân diplomat,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 225.

© 2007 Revista Ramuri