Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Roman cu acoperire

        de Gabriel Nedelea

Când un titlu promite două cărţi într-una, fără emfază, ci dintr-o ezitare cu bătaie metaliterară, provocată, cum se dovedeşte în cazul de faţă, de una existenţială, şi se mai şi ţine de cuvânt, el anunţă o desfăşurare incitantă şi ofensivă. Roman sub acoperire nu numai că nu înşală aşteptările pe care le creează intitulându-se astfel, sugerând implicit ideea de experiment, ci le şi amplifică prin jocul autoreferenţial prin care se construieşte, solicitând din partea cititorului atât o atenţie detectivistă, cât şi activarea, imediată şi la parametrii cât mai înalţi, a inteligenţei literare, pentru a gusta din festinul intelectual pe care îl oferă volumul. Aparent simplă, fraza din deschidere, „N-am mai fost la teatru de multă vreme”, marchează o ruptură, o însingurare ce coincide cu mutarea scenei în interior, cu o ieşire din lume, cu vizualizarea morţii. Începutul acesta ajunge în mâinile agentului care investighează moartea autorului lor, act care consimte naşterea personajului şi acuză şi un eşec al lecturii: „Nu mă întrebaţi ce s-a întâmplat cu cadavrul autorului acestei singure cărţi, era să scriu unice, dar ea nu era deloc unică, doar singură în viaţa lui.// N-aş putea să vă spun nici lucruri mai actuale, cum ar fi, de pildă, dacă acel volumaş subţire ca o lamă de ras mai groasă şi-a făcut datoria asupra altora, aşa cum şi-o făcuse asupra autorului său, ori asupra agentului ea nu avea nicio putere, legătura lor fiind prea firavă şi prea superficială, compoziţia chimică a aceluia făcându-l impermeabil”.

Nicolae Prelipceanu rămâne în carte prin civismul său, umanist şi liberal cum îl ştim din publicistică şi, deopotrivă, din literatura pe care a scris-o, manevrând o voce care-şi caută personaj şi înfruntă personaje, o voce investită cu o anumită autonomie, care nu numai că rememorează, dar se şi miră şi judecă. Această voce se pierde de multe ori de conştiinţa care o produce, se înstrăinează şi preia gândurile celorlalţi, fiind orientată de un „auz absolut”, cum se şi numeşte cel de-al patrulea text din alcătuirea cărţii, asta după ce se „scrijeleşte” pe pereţi, pe ziduri şi pe scoarţa unui copac. Prinde consistenţă de personaj propriu-zis prin Roman Ioaniţescu şi devine Roman sub acoperire.

Cum naraţiunea (monolog) nu e pe niciunul dintre paliere sale lineară, n-avem motive clare să credem că e o singură voce, pot fi mai multe, precum în Conversaţie la Catedrală, iar „auzul absolut” să întruchipeze un Funes, o metaforă a literaturii. De altfel, adesea se află la întâlnirea dintre ficţiune şi o realitate cotidiană doar bănuită sau rătăceşte, ca un duh, prin personaje, prin urmăritori, în slujba unei securităţi concrete şi, poate, simbolice, ca agent al cenzurii exterioare şi interioare: „Dar nu ţie mă confesez şi în fond nici nu mă confesez, ci pur şi simplu dau unele lămuriri pentru mersul înainte al povestirii pe care ăsta, celălalt urmăritor al meu, s-a hotărât, în disperare probabil, să o transcrie, cu tine cu tot în ea, ca urmăritor unu. Sau, poate, invers, tu eşti urmăritor doi şi el e urmăritor unu, aici, dar aici ierarhiile nu contează, faptul e fapt. Păi eu, cu auzul meu absolut, mă pot descurca bine şi singur, acum, că toţi se privatizează, de ce să n-o fac şi eu, ce zici?”. Această muşcătoare ironie asupra „privatizării” relevă şi lipsa de autonomie, incapacitatea de individualizare.

Pasajele despre intervenţia securităţii sunt ca un teatru de umbre, obturează perspectiva narativă, face loc hiatusurilor, scoate în evidenţă că nici măcar ca narator Nicolae Prelipceanu nu se ipostaziază totalitar, ca unul care impune o voinţă unică în subtext, un control complet, cum se întâmplă atât de des în roman. Din nou, nu face caz de ceva atât de firesc, devenit însă excepţional, ci îl exprimă printr-un pasaj narativ, despre convorbirea dintre Roman Ioaniţescu şi un supraveghetor, o voce cenzorială, care-şi anunţă vizita la el acasă: „În ciuda aşteptărilor tuturor, a lui Roman Ioaniţescu, a vocii, poate chiar şi a dumneavoastră care aveţi timp să citiţi chestia asta cam ciudată, vizita vocii la nr. 5 de pe strada Scurtă nu a avut loc. În această fază a povestirii noastre mi-ar fi greu să spun de ce, nu am hotărât eu să nu se mai vadă, pur şi simplu aşa s-a întâmplat. Chiar mă întreb cum vom merge înainte fără această verigă lipsă a lanţului”. Poate că acestea sunt chiar paragrafe cu cheie. Fie că e aşa, fie că nu, Nicolae Prelipceanu reia aici tema Big Brother, coroborată cu cea a alienării: „La ora stabilită, Roman Ioaniţescu nici nu mai era acasă, se plimba calm prin oraş, în cu totul altă parte a oraşului decât cartierul său liniştit, cu străduţe pustii şi case cu grădină. Faţa lui exprima un fel de pace cum nu se mai citise pe ea din luna lui de absenţă, când unii, mai puţini decât ar fi aşteptat el, începuseră să-l creadă mort”. Evadarea e, de fapt, o formă de autoanihilare, aici, asupra căreia planează suspiciunea: „De ce se plimba R.I. atât de liniştit printr-o cu totul altă parte a oraşului? De ce îl chemase vocea care nu era nici auzul absolut şi nici alta dintre cele pe care el însuşi le asculta, eram tentat să scriu ausculta, în timp ce ele nu erau decât urechi în direcţia lui? Urmăritorul urmărit şi vânătorul vânat, pfui, ce temă răsuflată! Da, eşti sigur? Eu nu sunt, eu par”. Autorul putea dezvolta astfel de nuclee narative în episoade mai ample, însă a preferat o abordare lacunară, care adânceşte suspiciunea şi provoacă înţelegerea. Poate părea greu de urmărit, însă în felul acesta creşte puterea sugestiei care înceţoşează, potrivită pentru o astfel de „temă”, pe care o resimte ca fosilizată.

Cei care-i citesc regulat articolele lui Nicolae Prelipceanu, întotdeauna de (& cu) atitudine, vor vedea în această carte o construcţie obţinută prin acumularea unor astfel de texte, ceva mai indirecte, mizând pe efectele aluziei, convergente prin forţa unei gândiri care nu se las㠄înfrântă”, purtate de un fir narativ care nu epuizează o realitate, ci o deschide. El este unul dintre cei care detectează cu mare uşurinţă intruziunile stângismului nociv în discursul public. Lumea pe care ne-o conturează în acest Roman sub acoperire se află încă în acea tranziţie pe care n-am depăşit-o, ispitită atât de socialismul cu state vechi, cât şi de perversiunile neomarxismului aşa zis „cultural” sau „universitar”.Pentru confirmări, dau linkul arhivei articolelor sale din Ramuri: http://www.revistaramuri.ro/cauta.php.

Multe pasaje se constituie ca meditaţii asupra scrisului, asupra puterii sale de reflecţie şi a slăbiciunilor sale. Cu o retorică pronunţată, dar şi cu proverbiala rigoare a lui Occam, Nicolae Prelipceanu concentrează în capitole, să le spunem, situaţii ce funcţionează ca metonimii ale realităţii, dejucând, de cele mai multe ori, spectrele realităţii. Mixează mai multe tipuri de discurs, inclusiv pe cel dramatic, în capitolul „Corp-oraţie”, cu autentice pasaje poetice, ca cel din acelaşi ultim text menţionat: „Pomdeter: Peste ani, când o să-ncerc să transcriu ceva din toate acestea, o pisică neagră, cu ochişorii verzi o să mi se aşeze pe pagină şi va trebui să scriu de jur împrejurul ei. Dar voi nu puteţi să vedeţi cum arată o pagină scrisă în jurul unei pisici negre cu ochişorii verzi care încă nici nu e”.

Nu importă dacă actuala carte a lui Nicolae Prelipceanu e un roman în toată regula, ea poate fi citită şi astfel, unde mai pui că scriitorii au terminat-o demult cu exprimarea în „genuri” şi „specii”.Ce-i cert, Roman sub acoperire ne oferă un număr de virtuozitate intelectuală, de meditaţie asupra vieţii din literatură şi a literaturii din viaţă, irigată subtil de acelaşi cod etic din care autorul şi-a făcut un temei al scrisului.

© 2007 Revista Ramuri