Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Rock și compasiune

        de Dumitru Ungureanu

Am revăzut vara aceasta, remasterizat HD pe blu-ray, un concert ce-mi trecuse mai demult pe dinaintea ochilor în variantă VHS: Peter Gabriel – Live in Athens, 1987. Protagonistul e prea bine cunoscut, ca să-i mai descâlcesc biografia aici. A poposit şi în Bucureşti acum vreo câţiva ani, încântând audienţa până la saţietate, după cum povesteau amicii mei. N-am fost acolo, încă eram în „câmpul muncii” pe vremea aia, restricţionat de program. Şi nu ţineam să-l văd, fiindcă discul promovat în turneul respectiv mi se părea sub nivelul celor care îl consacraseră, pe bună dreptate, ca vedetă mondială. O vedetă fără aere de vedetă, însă. Dar nu despre artistul Peter Gabriel voiam să scriu, nici despre aprehensiunile mele de consumator îmbuibat. Gabriel este reprezentativ pentru o anume faţetă a rockului, căreia nu ştiu dacă i se poate spune direct angajament social, deşi asta e, la urma urmelor. Nu-i nimic jenant pentru cine îşi asumă misiunea, nici depreciativ, dacă o acceptă direct, fără eufemisme simandicoase.

La începutul piesei Games Without Frontiers, Peter Gabriel anunţă că protestează contra lucrurilor inacceptabile pentru o societate modernă şi face referire la războiul din Nicaragua, ce ţinea prima pagină a ştirilor acelui an. Sentimentul de compătimire, firesc omului normal, îl determina pe Gabriel să se situeze de partea sandiniştilor, luptători de gherilă care, cu ajutor comunist, ţinteau răsturnarea dictaturii lui Anastasio Somoza, una tipică Americii Latine, caracterizată printr-un cortegiu de abuzuri, sărăcie, injustiţie etc. Nu era prima incursiune în violenta lume nedreaptă a rockerului care fondase conglomeratul artistic Real World. O piesă de-a lui, poate nu cea mai reuşită melodic, dar cu impact enorm, se numeşte Biko, elogiu medicului Steve Biko, ucis în puşcărie deoarece milita pentru egalitate rasială în patria sa, Africa de Sud. Cântecul a devenit imn al celor asupriţi din toate regimurile. Gabriel l-a cântat şi la Atena, în teatrul lui Dionysos, spaţiu utilizat pentru spectacole încă de pe timpul lui Pericles. Grecia era, în 1987, o ţară unde urmele de tristă amintire ale „Regimului Coloneilor”, dintre 1967-1974, pulsau nervos sub aparenţa libertăţii şi a prosperităţii obţinute în urma aderării la UE. Reacţia publicului este exemplară şi revelatorie. Am văzut acelaşi tip de manifestare, la aceeaşi piesă, şi în alte concerte ale lui Peter Gabriel, ţinute în ţări unde democraţia este o realitate consistentă şi lucidă.

De la Concertul pentru Bangladesh, organizat de George Harrison în 1971, nenumărate sunt evenimentele dedicate de rockeri „cauzelor nobile”, cum se spunea odinioară. Asta nu e modă, nici un fel ipocrit de a face bani. Între artiştii contemporani, destui rockeri şi-au arătat la modul cel mai vizibil bunele intenţii şi onestitatea. Vizibilitatea se datorează legăturii cu viaţa reală, din care orice artist autentic îşi extrage esenţa inspiraţiei, dar mai ales impactului larg în mass-media. Nu e niciun secret că pop-rockul domină spectacolul planetar. Orice şef de stat cu capul pe umeri şi creierul ferit de noxele puterii se simte onorat să se pozeze lângă un rocker, ba chiar îşi face din sprijinirea vreunei trupe în derivă o chestiune de orgoliu personal. (La noi – e de mirare? – asemenea gest a comis Adrian Năstase, pe când era prim-ministru!) Dar cât de eficiente au fost încercările de conştientizare a publicului, făcute de rockeri prin intermediul spectacolelor? Să privim doar Live Aid, organizat de Bob Geldof, un punker aparent împrăştiat şi neserios. Ediţia din 1985 puncta o premieră mondială, cu cele două spectacole desfăşurate simultan în Londra şi Philadelphia şi difuzate non-stop de televiziuni timp de 24 de ore. Banii adunaţi au pierit în nisipurile etiopiene, la fel de misterios ca legendarul Chivot al legii, de negăsit după domnia regelui Solomon. Live 8, din 2005, n-a mai vrut să ajute pe cineva anume, ci doar să îndemne la eradicarea sărăciei. Semn că Geldof îşi pierduse iluziile: rockul distrează mai mult decât conştientizează. E o fatalitate împotriva căreia nu puţini dintre aceşti oameni minunaţi, cu chitarele lor zgomotoase, luptă încă! În pofida evidenţei că strădania lor pică deseori în gol, ei continuă să-şi difuzeze mesajul omenesc, prea omenesc!... Roger Waters e, aş zice, campionul cauzelor de asemenea factură. De la The Wall încoace, el n-a ezitat deloc să promoveze ceea ce un intelectual de factură umanistă ar considera datorie, fără bube ideologice: pace, armonie, înţelegere, dragoste, convieţuire, progres. Compasiune, într-o vocabulă.

Revin la Peter Gabriel, a cărui progresivă implicare în problemele omenirii este vizibilă de-a lungul discografiei sale. Asemenea majorităţii comilitonilor săi britanici, şi el are o anumită naivitate, generată de fair-play. În 1987 îi susţinea pe rebelii sandinişti. Cine i-ar fi putut spune că, peste trei decenii, liderul acestora va deveni noul dictator al Nicaraguei?

© 2007 Revista Ramuri