Scriitorul german Michael Kumpfmüller, specialist în Kafka, a reuşit, în Splendoarea vieţii, să reconstituie ficţional ultimul an din biografia scriitorului praghez, în ciuda faptului că Gestapoul a confiscat, în 1933, scrisorile şi caietele de notiţe care depuneau mărturie despre acea perioadă şi că nimic n-a mai fost recuperat vreodată. Romanul recompune imaginea unui Kafka mistuit de ravagiile tuberculozei, de blocaje creatoare, dar binecuvântat de trăirea unei iubiri tandre şi luminoase. Care i-a dat curajul să trăiască, să lupte cu maladia şi să se bucure de darurile fireşti, mărunte ale vieţii.

Povestea de dragoste debutează în 1923, când, în timpul unei vacanţe petrecute împreună cu familia uneia dintre surorile sale la Graal-Müritz, o mică staţiune balneară de la Marea Baltică, Franz Kafka a cunoscut-o pe Dora Diamant. Nu după mult timp, s-a mutat împreună cu aceasta într-un Berlin devastat de inflaţie şi manifestări antisemite. Era pentru prima dată când scriitorul a scăpat de sub tutela constrângătoare a familiei, când a ales să trăiască alături de o femeie, minunându-se cât de simplu putea fi, deşi el avea 40 de ani, iar ea 25. Până atunci, cu toate că a mai fost îndrăgostit, şi chiar logodit, n-a asumat convieţuirea, fiind convins că avea nevoie de singurătatea şi libertatea necesare scrisului. Aflat în proximitatea morţii, şi-a învins angoasele, deoarece era conştient că „minunea nu e invulnerabilă”.

Perspectivele narative, care refac parcursul afectiv al protagoniştilor, alternează şi se împletesc într-o manieră confesiv-analitică, dar şi poetică. Intimitatea relaţiei, gesturile mângâietoare, grija, teama şi speranţa sunt, rând pe rând, devoalate, atât prin ochii Dorei, cât şi ai lui Franz: „Dacă ar fi să-şi povestească viaţa, ea ar nota doar amănunte, căci, i se pare ei, fericirea cea mare este compusă din lucruri mici, felul în care îşi înnoadă el şireturile, cum doarme, cum îi mângâie părul. Neîncetat îşi face de lucru în părul ei. I l-a pieptănat, i l-a spălat, un lucru pe cât de frumos, pe atât de straniu. Părul tău, spune el, miroase a fum şi a sulf, a iarbă, uneori a mare. Îi spune că nu se va sătura niciodată de ea. Dacă într-o bună zi m-aş sătura, aş cădea mort la pământ, pe când aşa sunt nemuritor”; „Când te mângâi pe păr, în gândurile mele obosite, mă bucur, dar ca şi cum nici n-ar fi adevărat. Întreaga mea viaţă prezentă nu e adevărată, se desfăşoară doar, la întâmplare, în timp ce viaţa cu tine nu se desfăşoară, dar e adevărată fără doar şi poate”.

Personalitatea lui Kafka este reconstituită din ipostaze complementare. Pe de-o parte, drama omului uzat de mizeriile bolii, secătuit de febră, de o perpetuă oboseală, de anorexie. Pe de altă parte, condiţia scriitorului chinuit de tribulaţiile actului creator, încrâncenările, disperările şi resemnările lui. Dora este reflectorul, martorul afectiv al acestei munci trudnice, deseori aspre şi neînduplecate: „La drept vorbind, e foarte frumos, ceva străin, îi vine să spună aproape sacru, nu ştie nici ea. Odată l-a urmărit prin uşa întredeschisă. Părea să fie o muncă grea, nu atât aşteptarea, deşi şi ea face parte tot din muncă, dar în seara aceea scria şi tot scria, ca şi cum ar fi izbit cu un ciocan şi, i se părea ei, ca şi cum hârtia ar fi fost de piatră, ceva ce nu se lăsa supus cu uşurinţă, până la urmă cedând totuşi, după care totul părea uşor, nu mai era un chin, ca şi cum el ar fi înotat mai departe de mal, se gândea ea, tot mai departe, în larg”.

În experienţa scrisului kafkian, rareori se strecura fulguraţia sacrului, predominant rămânea gustul amar al zădărniciei. Presimţit şi în timp ce scria una dintre ultimele sale povestiri, mărturiseşte el, cu atât mai mult cu cât „îşi dă seama prea bine că e un fel de ultim cuvânt despre sine însuşi, despre scrisul său, despre încercarea, în ultimă instanţă, de a fi scriitor, despre deşertăciunea artei, care coincide cu deşertăciunea vieţii”. Şi totuşi, bucuria de a fi dus la bun sfârşit volumul de proză, de a-şi fi corectat şpalturile textelor, de a se fi regăsit în preajma lor, recitindu-le, îi alimentase, încă o dată, iluzia (sau încredinţarea?) că literatura reprezenta o şansă a salvării individuale.

Romanul lui Michael Kumpfmüller este focalizat pe iubirea dintre bărbatul aflat în pragul morţii şi tânăra care i-a rămas alături până în ultimele clipe, cu un devotament admirabil. Îndrăgostitul şi-a trăit intens fericirea, ca pe un miracol, convins că nimic altceva nu poate îmblânzi fragilitatea fiinţei: „Tu eşti salvarea mea, spune el. Eu, care nu mai credeam că există salvare”. Plenitudinea timpului în doi, curgerea domoală a stării de comuniune, toate acestea sunt relevate în scene înduioşătoare de viaţă domestică: „Poate că asta e fericirea, se gândeşte el, felul ăsta de a pierde timpul, seara, în camera slab luminată, când îşi citesc, Dora în ebraică, din Tora, el, ceva din fraţii Grimm, sau din Cutia cu comori a lui Hebel, mai ales povestirea minerului, care îi place cel mai mult. În asemenea momente i se pare că are tot timpul din lume, ceea ce înseamnă că nu e un timp pierdut, când ştie că în câteva minute se va aşeza la masa de scris, şi totuşi nu se ridică, chiar dacă situaţiile acestea neclare îi mai pun şi acum probleme, când ea se sprijină de el, sau se aşază picior peste picior, amestecul acesta de aşteptare şi de teamă”.

Splendoarea vieţii este o poveste exemplară despre puterea speranţei şi curajul pe care ţi le dăruieşte dragostea, despre liniştea şi blândeţea care izvorăsc din bucuria de a fi împreună, îmbrăţişaţi în viaţă şi în moarte: „Îl mişcă până la lacrimi s-o vadă atât de fragedă şi de tânără. E mult de când a plâns gândindu-se la ea şi la el. Sunt foarte tăcuţi, totul e învăluit în liniştea mângâietoare care emană din ea, se gândeşte el, în adevărul pe care ea îl întrupează, în caz că există aşa ceva, şi niciodată nu s-a simţit mai aproape de adevărul acesta ca acum”; „Spre prânz, se stinge în braţele ei. […] Ea rămâne o vreme aşa întinsă, ţinându-l în braţe, ca pe un copil, îi vine ei să spună, deşi el e bărbatul ei”.