Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Paul Cornea – umanistul par excellence

        de Gabriel Coşoveanu

Ne-a părăsit profesorul Paul Cornea (3 noiembrie 1924 - 7 octombrie 2018), una dintre cele mai importante călăuze pe drumul formării unui filolog care are (care vrea să aibă) în panteon cuvintele atât de dragi maestrului: bun-simţ, bunăvoinţă, eleganţă, tact, bună-credinţă. Pierdem un mare cărturar şi un prieten – sfaturile sale, întotdeauna la obiect, făcute părinteşte, nu abraziv, le vom putea primi de-acum doar din cărţile, esenţiale, pe care le-a semnat. Volumele oferite iubitorilor de literatură funcţionează, toate, ca referinţe clasice în domeniu. Enumerăm doar câteva: Originile romantismului românesc (1972), Oamenii începutului de drum (1974), Regula jocului. Versantul colectiv al literaturii (1980), Introducere în teoria lecturii (1988), Aproapele şi departele (1990), Interpretare şi raţionalitate (2006), Delimitări şi ipoteze. Comunicări şi eseuri de teorie literară şi studii culturale (2008).

Primul lucru care s-ar cuveni precizat în legătură cu personalitatea complexă şi profundă a lui Paul Cornea este că el a constituit o dovadă zdrobitoare în defavoarea concepţiei după care omul e una, iar opera sa, alta. Identificând şi gestionând sens, de-a lungul şi de-a latul mai multor secole şi „şcoli”, provocat să răspundă la cele mai dificile întrebări (de genul Când şi cum se încheie o interpretare?, Există oare putinţa ca individul să-şi moduleze poziţia într-o dezbatere în funcţie de forţa celui mai bun argument, şi nu în funcţie de condiţionările sale psiho-fizice şi sociale?), Paul Cornea şi-a arătat distincţia şi politeţea, vorbind, când situaţia e mai delicată, de prea-uitatele, azi, de unii savanţi, noţiuni precum „bun-simţ” şi „bunăvoinţă”. Acestea sunt elemente care instrumentalizează orice comportament, mai întâi de om, ca atare, apoi de om de ştiinţă. Autorul cere, de asemenea, bună-credinţă, renunţarea la încăpăţânare, pentru a putea să respectăm ceea ce numea Eco „drepturile textului”. Altminteri, activitatea interpretantului poate glisa spre unul dintre cele două nedorite extreme: vagul sau inchizitorialul. Ca să poţi decreta validitatea unor coduri, să enunţi, cu alte cuvinte, principii şi să formulezi modele, trebuie să deţii acea „rostire autorizat㔠(cu expresia aristoteliană); or, cine şi cum îţi conferă statura de a aproba sau boicota efortul interpretativ al altcuiva? Practic, din dilema aceasta nu putem ieşi încă de la începuturile cristalizării regulilor (cine pe cine judecă? ce este Adevărul?).

Paul Cornea ne-a învăţat, printre altele, lucruri capitale, că nu poţi ocoli ipostaza, ingrată epistemologic, de repondent la atari chestiuni, şi se instalează în ea la modul memorabil: „Ajunşi la capătul unui lung parcurs, trebuie să recunosc că nu am certitudini de oferit. Nu există reguli care să ne înveţe cum trebuie să procedăm spre a ne armoniza facultăţile divergente şi a găsi o partitură acceptabilă de comportament. Dacă suprasolicităm raţiunea, riscăm s-o transformăm într-o inchiziţie, dacă, dimpotrivă, cedăm iniţiativa impulsurilor necontrolate şi plusăm pe jocul nestingherit al fantasmelor şi afectelor, riscăm alunecarea în delir ori sacrilegiu. Trebuie să acţionăm cu tact, cu discernământ, cu nuanţă etc., dar nimeni nu e în stare să ne explice ce înseamnă «tact», «discernământ», «deschidere», «nuanţă»”.

Pentru generaţii întregi de cercetători rămâne fabulos modul cum, egalmente incitant şi emoţionant, Paul Cornea mută blocuri informaţionale întregi cu mare uşurinţă pentru a găsi o noimă printre atâtea propuneri, modele, conjecturi şi metode. Pentru că nu etalarea erudiţiei, covârşitoare, l-a interesat, ci reperarea acelei doze de onestitate intelectuală şi spirituală, în sens larg, ce face interpretarea altceva decât un dialog între surzi încăpăţânaţi: „Dar dac㠖 îmi şopteşte o voce insidioasă a interiorităţii – ne îmbătăm cu palavre, dacă alianţa raţiunii cu buna-credinţă nu este deloc sigură, dacă găsirea unei căi de împăcare a raţionalităţii cu valorile sună a utopie, ce ne rămâne totuşi de făcut? Acelaşi lucru. Spre a ne salva demnitatea de fiinţe libere, nu există soluţie de schimb, pariul pe responsabilitatea morală nu cunoaşte alternativă, e singurul posibil”.

Ne rămâne să ne dorim, dacă vom putea, să atingem măcar o câtime din doza de eleganţă din procedura profesorului, stilată, rafinată, adâncă şi, încă o dată, expurgată de orice emfază. Evocând, astfel, „dificultatea” ivită cu ocazia unui colocviu care-i solicita panoramarea tendinţelor ivite, cale de cinci decenii, în literatura comparată, Paul Cornea a scris o frază-model pentru veterani şi novici deopotrivă, demonstrând, încă o dată, că disciplinele „dificile” au un viitor atunci când sunt încarnate sensibil, empatic şi extrem de grijuliu cu termenii: „Ca unul care am parcurs această neverosimilă distanţă, mai întâi ca pasager pe bastimentul comparatist, apoi ca ofiţer de bord cu anumite responsabilităţi, am adoptat tonul cozeriei şi genul autobiografic, în ideea că problemele de teorie trecute prin filtrul trăirii personale se scutură de pulbere erudită şi devin comestibile”. Docte, fără a fi seci, directe, dar cu multiple şi subtile amendamente, cărţile lui Paul Cornea atestă faptul c㠄demonul” teoriei poate fi un propulsor chiar agreabil, dacă nu-l provoci prin dilatarea ego-ului. Pentru că atunci pune stăpânire pe tine şi te transformă într-un golem bun de ocolit, spaimă a manualelor şi amfiteatrelor.

De aceea, încă o dată, putem rosti, chiar apăsat, întrucât, aici, decibelii nu intră în ecuaţie, că mai există poli de încredere pe lumea aceasta, şi că, dincolo de tristeţea despărţirii, prin soarta lutului care suntem, rămâne bucuria faptului că am avut şansa, uriaşă, de a fi contemporani cu Paul Cornea, în sensul precis că am putut învăţa, direct, prin acea metodă pe cale de dispariţie, respectiv conversaţia în care fiecare e atent la celălalt, că mai există umanitate în câmpul ştiinţelor.

 

© 2007 Revista Ramuri