E istoric, unul dintre istoricii în vogă ai momentului. El e de părere că „istoria nu se repetă; dar ne oferă exemple şi modele şi, în felul acesta, acestea ne sporesc imaginaţia şi ne creează mai multe posibilităţi de anticipare şi de rezistenţă”. E multiplu premiat pentru lucrările sale de istorie şi profesor de istorie la Universitatea Yale. Are doctoratul la Universitatea din Oxford şi a beneficiat de burse de cercetare la Paris, Viena, Varşovia, precum şi la Harvard.Scrie, aplicat şi cu mare impact (daţi un Google rapid să vedeţi unde îl găsiţi – veţi fi impresionaţi) despre cele două totalitarisme ale secolului trecut şi despre ecourile, unele chiar îngrijorător de vii, ale fantomelor comunismului şi nazismului. Snyder mai spune, de asemenea, cu trimitere la spaţiul pe care şi-a exersat vocaţia, că a studiat un sfert de veac Europa de Est şi „am avut norocul de a face din aceasta o carieră”.

În româneşte, TimothySnyder are două cărţi, ambele sunt publicate în seria de „Istorie” de la Humanitas. Cele două volume au, de altfel, multe asemănări de familie, iar lectura lorîmpreună　este chiar indicată. În ordine cronologică, pentru România, în 2012 a apărut Tărâmul morţii. Europa între Hitler şi Stalin. Apoi, mult mai recent, Pământul negru. Holocaustul ca istorie şi avertisment, 2018.　

Tărâmul morţii este un studiu care implică tehnici, metode narative ce ţin de mai multe tipuri de istorie: militară, politică, economică, socială, culturală şi intelectuală. „Forma studiului”, notează Snyder în preambulul cărţii, „nu provine din geografia politică a imperiilor, ci din geografia umană a victimelor. Zona morţii nu a fost un teritoriu politic, real sau imaginar; este, pur şi simplu, zona în care cele mai criminale regimuri ale Europei şi-au făcut treaba lor cea mai criminală”.Şi, mai nuanţat şi mai limpede: „zona morţii a fost locul unde trăiau cei mai mulţi dintre evreii europeni, unde s-au suprapus în parte planurile imperiale ale lui Hitler şi Stalin, unde s-au încleştat în luptă Wehrmacht-ul şi Armata Roşie şi unde şi-au concentrat forţele NKVD-ul sovietic şi SS-ul german. Majoritatea locurilor de măceluri au fost în zona morţii: în geografia politică a anilor 1930 şi a începuturilor anilor 1940, aceasta cuprindea Polonia, ţările baltice, Bielorusia sovietică, Ucraina sovietică şi partea apuseană a Rusiei sovietice. Crimele lui Stalin sunt asociate adesea cu Rusia, iar ale lui Hitler, cu Germania. Însă cea mai însângerată zonă a Uniunii Sovietice a fost periferia ei non-rusă; după cum naziştii au ucis în general în afara hotarelor Germaniei. Grozăvia secolului XX se socoteşte a fi localizată în lagăre. Însă nu în lagărele de concentrare au pierit cele mai multe dintre victimele naţional-socialismului şi ale stalinismului. De la neînţelegeri privind localizarea masacrelor şi metodele de ucidere provin neînţelegerile şi perceperea grozăviei secolului XX”.

O primă observaţie pe care o putem lega imediat de statement-ul lui TimothySnyder este aceea că, în chestiunea totalitarismului, opţiunea pentru pluralul acestora – şi pentru indicarea, la acelaşi nivel criminal, a ceea ce a fost, prin fapte, comunismul, mai ales comunismul de tip stalinist – este una de bun-simţ. Observaţia aceasta nu este inutilă: în condiţiile în care, în toate teribilele ierarhii ale ororilor umanităţii (referinţă indispensabilă şi minimală: „Marea carte a inumanităţii”, autor Matthew White), primii doi mari criminali din istorie sunt comunişti (Mao – lider; Stalin – locul al doilea; Hitler – locul al treilea), în istoriografia actuală din Vest există o asimetrie supărătoare în privinţa modului în care este tratat comunismul în comparaţie cu nazismul, scopul fiind acela de a îmblânzi, uneori chiar de a cauţiona comunismul. Spre meritul său, un merit mare într-un context academic în care diversele forme de corectitudine politică provoacă profund incorecte aprecieri de natură istorică şi morală, TimothySnyder nu face din Stalin un fel de umanist care, expresia i se atribuie şi „tătucului popoarelor”, fiind nevoit să facă „omletă”, mai trebuia să spargă şi „ouă”. Dimpotrivă: Stalin e, în evaluarea istoricului american, ceea ce a fost – un monstru criminal, unul dintre cei mai mari criminali ai umanităţii!

O a doua observaţie priveşte faptul că schimbarea de perspectivă pe care o anunţă şi o subliniază TimothySnyder în repetate rânduri – o perspectivă care trece mult dincolo de teribila problemă a lagărelor de concentrare (dar nu, în registrul infernal, singura a celor două totalitarisme majore de secol XX) – nu este una care neagă ceea ce ştim deja, atât în privinţa nazismului, cât şi în cea a comunismului. Este o schimbare de perspectivă care nu anulează un tip esenţial de înţelegere („e general acceptat că masacrele din secolul al XX-lea au cea mai mare semnificaţie morală pentru secolul al XXI-lea), ci îl îmbogăţeşte. (Inclusiv) În acest sens: „acest studiu pune în contact regimurile nazist şi sovietic, istoria evreiască şi cea europeană, precum şi istoriile naţionale. Descrie victimele şi făptuitorii. Discută ideologiile şi planurile, sistemele şi societăţile. E o istorie a oamenilor ucişi de ordinele unor conducători aflaţi departe. Ţinuturile natale ale victimelor se întind între Berlin şi Moscova; ele au devenit zona morţii după venirea la putere a lui Hitler şi Stalin”.

În al treilea rând, a privi cu luciditate şi în adâncime către ororile absolute ale secolului trecut şi a nu rata sensul moral al istoriei recente este echivalent, consideră T. Snyder, cu o formă înaltă de umanism: „regimurile nazist şi sovietic au transformat oamenii în cifre, iar pe unele dintre ele nu putem decât să le estimăm, în vreme ce pe altele putem să le reconstruim destul de exact. Misiunea noastră, ca specialişti, este să căutăm aceste cifre şi să le aşezăm în context. Misiunea noastră, ca umanişti, este să transformăm din nou cifrele în oameni. Dacă nu putem face aceasta, atunci Hitler şi Stalin ne-au modelat nu numai lumea, ci şi natura noastră omenească”.

Pământul negru. Holocaustul ca istorie şi avertisment apare în premieră în limba engleză în 2015 şi este, pentru literatura de tip istoric, una dintre lucrările cu un dosar de presă – de receptare, de analiză, de critică – dintre cele mai impresionante. Nici acest volum nu şochează în raport cu ceea ce ştim despre Holocaust, ci impresionează extrem de puternic prin unghiul de lectură, neobişnuit, pe care îl propune; într-atât de neobişnuit încât mai multe referinţe critice prestigioase l-au indicat ca fiind o reinterpretare şi, mai ales, ca reprezentând o lecţie nouă de învăţat cu privire la teribilele şi unicele evenimente petrecute aproape de jumătatea secolului trecut.

Titlul şi subtilul acestei cărţi pun, de la bun început, borne relevante cu privire la decupajul – de sens istoric şi hermeneutic – pentru care optează istoricul american.Să nu trecem, aşadar, prea uşor peste ele. Iată, ce avem/ ce putem avea, la o mică investiţie de atenţie în legătură cu acestea: subtitlul indică mizele majore către care merge argumentaţia acestui istoric: aşadar, avem de-a face, deopotrivă, cu oistorie　şi cu unavertisment. Este, altfel spus, o istorie laborioasă a unui rău care, o spune şi Snyder chiar la finalul cărţii, nu poate fi anulat; e, însă, istoria unui rău „care poate fi amintit şi poate fi înţeles. Şi chiar trebuie să îl înţelegem pentru a putea împiedica apariţia a ceva similar în viitor”. Mai mult decât atât, este o istorie care îşi reclamă dreptul de a fiprezentă, de a fi adusă la zi inclusiv în direcţia următoare: „o istoria a Holocaustului trebuie să fie contemporană, permiţându-ne să desluşim ce a rămas din epoca lui Hitler în minţile şi în vieţile noastre”. De aici, şi mai limpede dimensiunea de „avertisment”, de „semnal de alarmă” pe care o asumă explicit demersul lui TimothySnyder: „combinaţia exactă dintre ideologia şi circumstanţele anului 1914 nu se va ivi din nou, dar ceva asemănător e posibil să apară. O parte din efortul de a înţelege trecutul ţine astfel de efortul necesar pentru a ne înţelege pe noi înşine.　Holocaustul nu este doar istorie, ci şi avertisment” (sublinierea îmi aparţine, C.P.).

Pe de altă parte, titlul – Pământul negru. Holocaustul – oferă sugestii cu privire la originalitatea demonstraţiei pe care o face în această carte (deja foarte) cunoscutul istoric american. Ambii termeni ai titlului sunt preţioşi, iar felul în care îi utilizează Timothy Snyder este foarte important. Iată, despreHolocaust: „Prin «Soluţie Finală» mă refer la intenţia germanilor de a-i elimina pe evrei într-un fel sau altul de pe teritoriul aflat sub controlul lor. Prin «Holocaust» înţeleg versiunea Soluţiei Finale care a fost aplicată, uciderea în masă a evreilordin Europa”. Indicaţia importantă pe care o regăsim în această departajare a celor doi termeni – ea fiind şi mai clar expusă în multe alte pasaje ale cărţii – este aceea că Holocaustul este departe de a fi avut legătură doar cu Germania şi cu naţional-socialismul din această ţară. Apoi, formula de pe coperta cărţii care pare a fi cea mai misterioasă – Pământul Negru – trimite la unghiul pe care îl privilegiază, la nivel de interpretare, Timothy Snyder. Solul mănos,pământul negru,　este o referinţă, în imediat, la Ucraina, ţară în raport cu care, în mod insistent şi explicit (pentru aproximativ jumătate de an, Ucraina a fost un fel de colonie a Germaniei), Hitler intenţiona să dezvolte şi să aplice doctrina „spaţiului vital”. Un citat relevant chiar din ceea ce spunea Hitler în această chestiune: Ucraina la îndemâna Germaniei urma să garanteze, considera A. Hitler, „un mod de viaţă pentru poporul nostru, prin alocareaLebensraum-ului pentru următorii o sută de ani. (…) Este de neconceput ca un popor superior să trebuiască să ducă o existenţă chinuită pe un sol prea îngust pentru el, în vreme ce populaţii amorfe, care nu contribuie cu nimic la civilizaţie, ocupă suprafeţe infinite dintr-un sol care este unul dintre cele mai bogate din lume”. Ceea ce propune în acest volum Snyder nu e, aşadar, o răsturnare de canon. E o completare la acesta, dintr-un unghi important, e o chestionare fertilă a ceea ce ştim despre Holocaust, cu un accent deosebit pe resorturile care au pus în mişcare o asemenea crimă fără precedent împotriva umanităţii; prin urmare, este o adăugare la piesele explicative care există deja şi, totodată, prin forţa argumentaţiei, o contribuţie intelectuală de referinţă. Una care pune pe masa de discuţie teme şi decupaje care nu au fost, până acum, foarte bătătorite. Spre exemplu: de ce Holocaustul a început în zonele invadate de Germania după ce fuseseră ocupate de sovietici; de ce „soluţiafinală” s-a aplicat mai simplu acolo unde primul ocupant deja distrusese statele; de ce birocraţia, când a rămas cât de cât funcţională în statele rămase în picioare, a încetinit ritmul crimelor naziste. Acestea, şi multe altele de fapt, subsumate ideii că „întrucât Holocaustul este un eveniment central al istoriei moderne, neînţelegerea lui ne îndreaptă spre o concluzie greşită”.

Dense, provocatoare, teribile – ca arhive de date –, excelent documentate, cred că, pentru temele pe care le survolează, şi inevitabile, cele două volume ale lui Timothy Snyder pe care le avem şi în limba română merită, desigur, discuţii numeroase şi mult mai aplicate. Deocamdată, în această pagină, un (relativ) scurt semnal
despre ele.