Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Un veritabil dramaturg

        de Ion Munteanu

Ionel Buşe, eseist şi prozator, filosof al imaginarului, îşi face şi totodată ne oferă, la împlinirea a şase decenii de viaţă, un cadou insolit: publică în 2018 primul său volum de teatru, intitulat Bătrânul şi eutanasierul, având şansa ca piesa care dă titlul cărţii să fie jucată din acest an pe scena Teatrului Naţional „Marin Sorescu”, în urma câştigării unei competiţii de gen (Concursul internaţional Drama, 2015). Teatrul lui Ionel Buşe este asemenea unui dialog platonician despre om şi umanitate, în care, alături de teme care au făcut carieră în filosofia antică, dar şi în cea modernă (raportul dintre libertate şi necesitate, dintre bine şi rău, dintre frumos şi urât ş.a.), descoperim altele noi, presante, cum ar fi cea a alterităţii (de ce nu?, sexuale, etnice, religioase, într-o lume marcată de imprevizibile transformări), a liberului arbitru sau a afirmării voinţei individuale faţă de conservatoarea tradiţie. Mai precis, a suicidului, ca unică rezolvare „raţional㔠a inechitabilei probleme viaţă-moarte ş.a. Este un eseu filosofic cu personaje, ale cărui concepte se topesc, uneori sorescian (de cele mai multe ori spunem adevărul râzând!), în convingeri şi atitudini spectaculoase, cărora autorul (un Socrate nevăzut, însă atotprezent) le suflă în ureche credinţa sa. Aşa asistăm, prin întrebări meşteşugite, ca într-o maieutică sui-generis, la naşterea unor adevăruri dureroase cu privire la condiţia umană, la drama neîncetată a omului, la singurătatea lui într-o lume din ce în ce mai de neînţeles, din care însuşi Dumnezeu pare a se fi retras.

Bătrânul şi eutanasierul, piesa în două acte care deschide volumul şi probabil cea mai reuşită, are drept motto o replică din Regele Lear, drama lui Shakespeare: „E boala vremii noastre, când nebunii îi conduc pe orbi...” După cum ne avertizează dramaturgul, piesa tratează o problemă a lumii contemporane, şi anume cea a morţii asistate, fiind de fapt o profundă reflecţie despre timp („inevitabilă cursă către degradare”) şi moarte: La capătul vieţii, Bătrânul vrea să curme această cursă prin stăpânirea conştientă a propriei morţi, ca filosoful din Phaidon, care „învaţ㔠să moară, se pregăteşte pentru moarte. În locul unei „morţi reci”, care mutilează fiinţa umană, apare „moartea blândă”, prin prezenţa erosului, dar şi prin simbolurile religioase reinterpretate pe care le sugerează Cina cea de taină. Actul morţii îmblânzite dobândeşte, astfel, o dimensiune iniţiatică. El trimite la ideea necesităţii regenerării vieţii şi creaţiei (Synopsis).

Tema şi tonul intrigii, precum şi legăturile dintre personaje le descoperim încă din deschidere: tatăl Doamnei P., Bătrânul, doborât de suferinţa unei boli incurabile, hotărăşte să moară chiar în Noaptea de Crăciun, apelând la serviciile unui eutanasier (doctor), după ce în prealabil solicitase şi obţinuse acordul unei „asociaţii” specializate. Domnul P., adeptul unei ideologii vetuste, se împotriveşte cu hotărâre, în timp ce soţia sa, Doamna P., sub influenţa fiicei lor, este susţinătoarea unor convingeri „scandaloase”, venite din Occident, care promovează eutanasierea. Sunt aşteptaţi să supravegheze „funebrul” eveniment Preotul, care reprezintă adevărul potrivit doctrinei teologale, şi Procurorul, de pe poziţia legii şi a codului penal. Eutanasierul soseşte împreună cu fiica Doamnei şi a Domnului P., care se dovedeşte a fi chiar iubita acestuia! La final ajunge şi o tânără atrăgătoare, preşedinta asociaţiei pentru dreptul la eutanasiere, un fel de mesager al morţii, dar şi al iubirii, a cărei sarcină pare a fi aceea de a face sinuciderea mai... plăcută.

Ionel Buşe se foloseşte de mituri şi simboluri, de reprezentări filosofice şi poetice ale Creatorului pentru a da adâncime textelor sale. Dumnezeul din teatrul lui pare a fi şi cel al religiilor primitive, inclusiv al folclorului religios românesc, respectiv acel deus otiosus (Dumnezeu îndepărtat) care, după ce a creat lumea şi oamenii (din diferite motive: al oboselii, ca în basmele bogomilice, sau al distanţării intenţionate, la un moment dat, din cauza păcatelor creaturii etc.), se dezinteresează de soarta propriei creaţii şi se retrage în cer, abandonându-şi astfel desăvârşirea operei. Astfel, Dumnezeul eresului popular românesc rămâne străin faţă de zbuciumul şi năzuinţele omului, condamnându-l la imperfecţiune şi neputinţă, cum ne spun versurile unei doine din zona Transilvaniei: „Doamne, Doamne, mult zic Doamne,/ Dumnezeu pare că doarme/ Cu capul pe-o mânăstire/ Şi de nimeni n-are ştire…” Divinitatea din teatrul lui Ionel Buşe, oricât ar încerca Preotul să-i justifice lipsa de empatie, devine nepăsătoare faţă de degradarea fiinţei, lăsând suferinţa să o macine încet şi sigur, se aseamănă şi cu Marele Anonim din cosmologia lui Lucian Blaga (vezi Diferenţialele divine), care separă ireconciliabil planurile, aşezând o censură transcendentă între el şi creatură, împiedicând cunoaşterea şi atingerea perfecţiunii. Este asemănătoare imaginii aceluiaşi Dumnezeu pe care Blaga, sub influenţa romanticilor germani (Franz Hemsterhuis, fraţii Schlegel, Novalis), ni-l descrie şi în cel puţin trei poeme ale sale: Brânduşile („Tristeţea renunţării Dumnezeu o încerca molatic./ Şi lumea toată o făcu,/ sieşi străin, c-un gest tomnatic”…); Psalm („O durere totdeauna mi-a fost singurătatea ta ascunsă,/ Dumnezeule, dar ce era să fac?/…/ Între răsăritul de soare şi apusul de soare/ sunt numai tină şi rană./ În cer te-ai închis ca într-un coşciug./ O, de n-ai mai fi înrudit cu moartea/ decât cu viaţa,/ mi-ai vorbi. De-acolo unde eşti,/ din pământ ori din poveste mi-ai vorbi.”) şi Psalmul 151 (Ai fost cândva, prin primăveri, prin ierni, prin toamne./ Al seminţii lor şi-al regelui David erai./ Ai fost cândva, dar unde eşti acum?/ Te-ntreb, căci s-ar putea să fii trecutul, Doamne./Unde-ai căzut din lume rupt, tu care câteodat’/ te alegeai şi-n faţa mea ca soarele din mare,/ tu care-ai fost cândva şi-al meu, prin toate?/ În golul ce-l lăsaşi căzând, ceva mă doare,/ Aducere-aminte tu, puternică şi mare./ Nu te mai văd, dar te mai simt în noapte./ Te simt dumineca şi toată săptămâna/ cum ciungul simte o durere-n mâna/ pe care n-o mai are.”) Prin aceste influenţe, Bătrânul şi eutanasierul nu este o dramă în stil clasic, ci, mai degrabă, o dramă de idei, ca la Camil Petrescu, dar şi o dramă mitologică, precum la Lucian Blaga.

Tot pe tema sinuciderii este construită şi cea de-a doua piesă cuprinsă în volum, Kandahar sau lupta soldatului cu Îngerul, însă lucrurile aici au altă dominantă filosofică. Un soldat rănit în Afganistan, aflat într-o depresie post-traumatică, undeva în România zilelor noastre, hotărăşte să se sinucidă, fiind împiedicat până la urmă de o dublură, un altul al său, cum ar spune Hegel, care îi apare în vis cu intenţia de a reconstitui sinuciderea deocamdată doar plănuită în starea de veghe. Piesa se doreşte o parabolă, o variantă modernă a Luptei cu Îngerul din visul lui Iacob. În definitiv, e o luptă a fiecăruia dintre noi cu noi înşine. Intriga se construieşte aici ca într-un roman poliţist: tânăra Katia nu este chiar… Îngerul, ci, mult mai… terestru, trimisul unui serviciu secret care o şantajează să recupereze un film, în schimbul eliberării tatălui ei. Între iubire şi moarte, sensul sacrificiului se dezvăluie după cheia de lectură a fiecărui lector, care are libertatea de a interpreta textul de final în felul său.

Ultimul Timocean şi Sitzpinkler, celelalte două piese ale volumului, sunt ironii şi autoironii pe teme cât se poate de reale. În prima, autorul plasează naraţiunea în timpul Primului Război Mondial, când două văduve din Gorjul de Nord pornesc în căutarea mormintelor soţilor, foşti soldaţi. Cea mai tânără dintre femei, în urma unei poveşti de dragoste cu un caporal sas, îl naşte pe Hans (...von dem Bussche), o nouă victimă a istoriei, care participă, când creşte mare, la cel de-Al Doilea Război Mondial, urmând apoi a fi deportat în Bărăgan de către comunişti, pentru ca mai târziu să se exileze în Occident. Resorturi tainice îl fac să se întoarcă în România, în Anul Centenar. Unele nume din această piesă sugerează o realitate mitică la care personajul principal se raportează precum la nişte modele existenţiale, într-o lume în care românii par să rătăcească din nou în barbaria istoriei.

Piesa care închide volumul este o ironie la adresa gândirii totalitare şi a corupţiei, care îmbracă cele mai variate şi hilare forme. Sub pretextul încurajării mişcărilor feministe, banii europeni destinaţi femeilor abuzate ajung în cu totul alte buzunare, de unde ia naştere un comic de situaţie prin apariţia unui personaj bizar (Sitzpinkler-ul, Păsărică), dacă s-ar putea face abstracţie de gravitatea „mânăriilor” cel mai adesea politice. Limbajul este savuros, cu unele replici tari, asemenea unor veritabile decupaje de viaţă, pe care ni le serveşte inclusiv televizorul.

Întregul volum, bine proporţionat, ne convinge că avem în universitarul Ionel Buşe şi un adevărat dramaturg.

 

© 2007 Revista Ramuri