Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Revista Ramuri, la Centenarul României Mari

        de Răzvan Voncu

Ar fi o dovadă de aroganţă din partea mea să pretind a schiţa, în grabă, o istorie factologică a revistei Ramuri, în chiar paginile ei.

Se-nţelege că o asemenea istorie merită scrisă, atât pentru a reconfirma cu argumente precise ceea ce ştim deja, în mare, despre cei 113 ani în care, cu unele întreruperi, a apărut revista, cât şi pentru a descoperi detalii uitate, ori pentru a ne schimba optica asupra unor împrejurări din viaţa ei.

Dar, pentru că nu ne aflăm la o celebrare a Centenarului Marii Uniri – eveniment istoric în care publicaţiile culturale ale României au jucat un rol esenţial –, voi încerca mai degrabă să subliniez câteva dintre virtuţile care, în opinia mea, au făcut ca Ramuri să merite a fi sărbătorită aici şi acum, ca un stâlp al culturii naţionale.

I. Ramuri nu a fost, pe parcursul istoriei sale, o publicaţie locală, ci una naţională, deschisă către universal

Când, în 5 decembrie 1905, vedea lumina tiparului primul număr al revistei, în articolul-program, semnat Redacţiunea, întemeietorii îşi asumau cu modestie doar rolul de afluent al curentului sămănătorist: „Şi scopul nostru e de-a culege talentele tinere, neîncercate încă, şi sămănând în sufletele lor dragoste neţărmurită pentru direcţia cea cuminte şi sănătoasă [sămănătorist㠖 n.m./R. V.], să le dăm prilej să-şi încerce aripile chiar în cuibul lor oltenesc. Şi astfel de-o vrea Dumnezeu să ne fie cu noroc, odată, odată îşi va săpa şi aici albie un afluent cât de mic al marelui curent care ne răpeşte sufletele”1. Se observă cu uşurinţă că admiraţia faţă de personalitatea lui Nicolae Iorga – calificat în acelaşi articol drept „împărat al gândirii”2 – i-a determinat pe membrii redacţiei să utilizeze explicit terminologia acestuia: „sămănând” (ortografiat ca atare) şi „direcţia cea cuminte şi sănătoas㔠sunt chiar cuvintele aprigului ideolog de la Sămănătorul.

Însă acest obiectiv modest avea să fie depăşit foarte repede. În perioada 1905-1908, până când Sămănătorul şi-a păstrat, în mare, direcţia cu care pornise la drum, Ramuri a devenit mai mult decât o anexă a publicaţiei bucureştene. Misiunea de a cultiva talentele locale a fost dublată de o operă sistematică de culegere şi comentare a folclorului (în care revista craioveană nu a fost egalată decât de Şezătoarea lui Artur Gorovei) şi de exerciţiul critic al lui D. Tomescu, devenit, după plecarea lui Ilarie Chendi de la Sămănătorul (în 1905), criticul en titre al sămănătorismului. Această înlocuire nu a rămas, anticipez, fără semnificaţii în lunga istorie a revistei: după cum arată şi alţi istorici literari, critica a fost mai mereu punctul ei forte.

Între 1908, anul în care Sămănătorul intra sub conducerea lui Aurel C. Popovici şi îşi schimba orientarea, şi 1914, când Ramuri îşi modifică numele în Drum drept, sub conducerea lui Nicolae Iorga3 (dar păstrând numerotaţia, semn clar al continuităţii), apoi din 1914 până în 1927, sămănătorismul literar românesc şi-a avut sediul la Craiova. Este drept că acest curent nu a produs valori estetice, dar a dat valori culturale şi sociale şi, mai ales, aducând la cultură mica intelectualitate rurală, a format, practic, generaţia care a făcut Marea Unire. Minor, în perspectivă estetică, sămănătorismul a fost un curent literar şi cultural foarte răspândit, înainte de 1918, care a avut susţinători şi după ce Marea Unire a deschis calea modernismului lovinescian, deci a sincroniei cu marile literaturi europene. În plus, sămănătorismul de la Ramuri/ Drum drept nu a avut niciodată caracterul exclusivist al celui din paginile, adesea contondente, ale publicaţiei bucureştene, după cum o demonstrează prezenţa în revista craioveană, pe lângă C. Şaban-Făgeţel, Corneliu Moldovanu, Ion Dragoslav, I. U. Soricu, Emil Gârleanu, G. Vâlsan, a semnăturilor unor scriitori deloc sămănătorişti, ca Liviu Rebreanu, Ioan Slavici, B. P. Hasdeu, Victor Eftimiu, Dimitrie Anghel, I. M. Raşcu, Mihail Săulescu sau Mihail Dragomirescu.

Mai mult, între 1927 şi 1947, revista se reorientează către tradiţionalismul modern, fapt atestat de colaboratorii pe care îi găsim în paginile ei. Dacă înainte de 1927 aici publicaseră Octavian Goga, Ion Agârbiceanu, Mihail Sadoveanu, Ioan Slavici, Vasile Conta, Elena Farago, după acea dată apar Ion Pillat, Aron Cotruş, Lucian Blaga, Gib. I. Mihăescu, Nichifor Crainic, Zaharia Stancu, alături de moderni ca Ion Minulescu, Tudor Vianu sau George Topârceanu.

Prezenţa acestor nume în paginile publicaţiei nu este un semn de slăbiciune, ci, dimpotrivă, de forţă a grupării literare craiovene. Contează, desigur, să promovezi valorile locale, dar această promovare devine recunoaştere doar în momentul în care acestea sunt receptate în circuitul naţional, într-un dialog de la egal la egal.

Aşadar, încă din prima ei fază, care se încheie forţat în 1947, revista Ramuri a reuşit să întreţină, la Craiova, o grupare literară suficient de credibilă pentru a atrage în paginile ei aproape toate numele de prestigiu ale literaturii române. Ca reprezentantă a curentelor sămănătorist (înainte de 1918) şi tradiţionalist (după Marea Unire), ea a participat nemijlocit la dezbaterea de idei din literatura română, jucând adesea un rol principal. Departe de fi o simplă tribună locală, Ramuri a fost o publicaţie care a abordat fenomenul literar naţional, în ansamblul său, cu un punct de vedere regional, dar nu cu o scară de valori parohială.

Acest aspect este, însă, şi mai pregnant în cea de-a doua etapă din viaţa revistei, cea care începe după reapariţia din 1964. Sub conducerea lui Ilie Purcaru (1964-1969), Alexandru Piru (1969-1976)4, Mihai Pelin şi Romulus Diaconescu (interimari, pe rând, între 1976-1978), Marin Sorescu5 (1978-1991), Gabriel Chifu (1991-2010)6 şi până la conducerile recente, asigurate, mai întâi, de Paul Aretzu, apoi de criticul şi universitarul Gabriel Coşoveanu, Ramuri s-a plasat în centrul dezbaterilor literare din România.

Mai mult: renunţând la orientarea ei tradiţionalist㠖 nu şi la benefica toleranţă faţă de literatura de valoare, de orice factur㠖, revista s-a dedicat efortului de readucere a literaturii noastre la sursele ei interbelice, după deceniul realist-socialist, şi chiar de promovare a avangardei culturale: recuperarea suprarealismului şi impunerea onirismului (prin suplimentul Povestea vorbii, redactat între 1966 şi 1969 de Miron Radu Paraschivescu7, în care s-au afirmat autori ca Norman Manea, Leonid Dimov, Dumitru Ţepeneag, Vintilă Ivănceanu, Virgil Mazilescu, Nora Iuga), sau susţinerea aplicată a postmodernismului (în timpul conducerii lui Marin Sorescu, dar mai ales al celei a lui Gabriel Chifu).

Aş enumera, succint, patru elemente care acreditează ideea că Ramuri a fost, după reapariţia din 1964, una dintre cele mai importante publicaţii culturale naţionale, în contextul bătăliilor de uzură pentru o literatură adevărată, al rezistenţei împotriva protocronismului oficios: a) recuperarea unor dimensiuni fundamentale ale culturii române, ocultate sau interzise în perioada stalinistă (ca să dau un singur exemplu, Ramuri a fost, prin exegezele lui V. G. Paleolog, vârful de lance al revenirii operei lui Brâncuşi în conştiinţa românească), b) reintroducerea în circuitul literar a unor autori interzişi în deceniul stalinist (Eugen Ionescu, Constantin Noica, Adrian Maniu, Ion D. Sîrbu,Traian Herseni, Alexandru Piru, Ion Biberi, Ion Caraion, Adrian Marino), c) bătălia dură dusă, în ultimul deceniu al dictaturii comuniste, împotriva protocronismului şi a reprezentanţilor săi de la Săptămâna şi Luceafărul, dar şi d) publicarea consistentă de traduceri din literatura universală, atât în perioada lui Marin Sorescu (când au fost transpuşi în limba română, câteodată în premieră naţională, creatori de anvergură: Alain Bosquet, Robert Desnos, T. S. Eliot, Juan Ramon Jimenez, Saint-John Perse, Giuseppe Ungaretti, Ezra Pound, Lewrence Ferlinghetti, Allen Ginsberg, Walt Whitman, Ivo Andric, Eugenio Montale, Octavio Paz, Robert Sabatier), cât şi în cea a lui Gabriel Chifu (când Ramuri i-a cultivat pe Jacques Derrida, Julia Kristeva, Linda Hutcheon, Ihab Hassan, Thomas Pyncheon sau Tzvetan Todorov).

Atât în mandatul lui Marin Sorescu, cât şi în cel al lui Gabriel Chifu, în paranteză fie spus, amintitele „lupte literare” pentru promovarea literaturii autentice şi menţinerea unui nivel cultural înalt au avut şi o incontestabilă componentă civică. De rezistenţă faţă de spiritul totalitar, în primul caz, de rezistenţă faţă de degradarea şi trivializarea instaurate după 1990, sub pretextul democraţiei, în cel de-al doilea.

Se-nţelege că am utilizat numele celor care au condus revista în diferite etape drept denumiri colective ale echipelor de redactori şi colaboratori care au dat viaţă paginilor revistei, lună de lună.

Astăzi, apărând la Craiova ca revistă a Uniunii Scriitorilor, Ramuri continuă să fie, prin substanţa ei, acea revistă naţională pe care a impus-o istoria ei. Cu semnături de prestigiu din toată ţara (Gabriel Dimisianu, Nicolae Prelipceanu, Adrian Popescu, Gheorghe Grigurcu) şi din străinătate, cu o echipă redacţională tânără, formată mai ales din universitari, şi cu un contingent impresionant de colaboratori din regiunea istorică a Olteniei, Ramuri este una dintre cele mai valoroase publicaţii culturale naţionale. Locul de apariţie, Bănia, nu este indiferent, dar nici nu o relegă în parohialitate. Între spiritul de sinteză al Bucureştilor, tradiţia rafinată a Iaşilor, sobrietatea cărturărească a Clujului şi deschiderea multiculturală a Timişoarei, Craiova literară aduce, prin Ramuri, scânteia unanim recunoscută a inteligenţei oltene şi un echilibru care vine din vechimea tradiţiei revuistice pe care se întemeiază.

II. Ramuri a fost mereu o publicaţie „de echipă”

Am schiţat deja un anumit traseu al evoluţiei publicaţiei craiovene, care s-a reinventat în jurul unei axe de stabilitate, reprezentată de spiritul „ecumenic”, tolerant faţă de alte orientări, cu condiţia existenţei valorii.

Această reorientare a fost posibilă datorită faptului că Ramuri a fost, în permanenţă, un efort de echipă. O constata unul dintre întemeietori, C. Şaban-Făgeţel, în 1910, într-un soi de bilanţ al primilor patru ani ai revistei, sub forma unei scrisori adresate celuilalt întemeietor, criticul D. Tomescu: „E drept, noi n-am avut în mijlocul nostru un om cu faimă, un om cu renume, subt a cărui autoritate şi prestigiu să putem cuceri simpatia opiniei publice [...]; am avut însă în mijlocul nostru ceva mai presus decât autoritatea unui director; am avut, anume, autoritatea unei convingeri, autoritatea unui crez. Fiecare dintre noi a fost ostaşul smerit şi credincios, care şi-a pus la mijloc toată forţa şi toată puritatea lui sufletească, pentru a duce aici lupta cea mare în numele crezului nostru”8.

Aceste observaţii aveau să se adeverească, însă, şi când în fruntea revistei s-a aflat o personalitate. Fie pentru că acea personalitate era o autoritate distantă, nelocuind în Craiova şi fiind acaparată de alte preocupări (ca Nicolae Iorga), fie pentru că, dimpotrivă, era ea însăşi devotată ideii de şcoală literară craioveană (ca Alexandru Piru, Marin Sorescu sau Gabriel Chifu), în prim-planul revistei a fost echipa redacţională şi de colaboratori.

Numai astfel a fost posibil ca, deşi angajată în susţinerea unei direcţii sau a alteia, publicaţia să rămână deschisă valorilor din toate taberele, ceea ce a făcut ca Ramuri să se poziţioneze mereu la o distanţă egală între o revistă de grup şi un autentic magazin literar. Aşa cum, în perioada ei sămănătoristă, le-a făcut loc în pagini simboliştilor Dimitrie Anghel sau I. M. Raşcu, şi în cea neo-modernistă, revista i-a găzduit, să zicem, pe Ioan Alexandru, Gheorghe Pituţ sau Adrian Păunescu.

Ramuri a fost, de altminteri – spun asta privind şi către anumite centre culturale care se referă ireverenţios la Cetatea Băniei, din pură prejudecat㠖, una dintre cele mai stabile şi mai echilibrate publicaţii din secolul trecut, sub toate aspectele. Nu a cunoscut, în istoria ei de 113 ani, decât trei întreruperi ale apariţiei, dintre care două, impuse din exterior: în 1918, din cauza Marelui Război, şi între 1947-1964, când a fost interzisă de regimul comunist, împreună cu toată presa liberă. Doar între 1930-1933, publicaţia şi-a întrerupt apariţia din motive financiare. Însă locul apariţiei ei a rămas mereu acelaşi, Craiova, spre deosebire de alte publicaţii centenare. Viaţa Românească, de exemplu, s-a mutat de la Iaşi la Bucureşti, Convorbiri literare, de la Iaşi la Bucureşti şi înapoi la Iaşi, Vatra a fost întemeiată la Bucureşti şi reînfiinţată la Târgu Mureş ş.a.m.d. Şi continuitatea redacţională a fost urmărită cu o tenacitate pe care tindem, din ignoranţă, să le-o refuzăm oltenilor, punând-o pe seama celor din alte provincii istorice: D. Tomescu şi C. Şaban-Făgeţel fac parte şi din prima echipă a Ramurilor, şi din cea care îşi va lua, sub autoritatea lui Iorga, numele de Drum drept, în timp ce C. S. Nicolăescu-Plopşor va face legătura dintre echipa interzisă în 1947 şi cea care a renăscut în 1964. Respectul faţă de tradiţie şi echilibrul fac parte din ADN-ul revistei, într-o măsură la fel de mare ca pasiunile de care a fost înconjurată, dintotdeauna, la nivel local.

III. O revistă cu atitudine critică

Cum am afirmat deja (şi nu sunt primul care face această afirmaţie), critica literară a fost aproape permanent punctul forte al revistei Ramuri. Chiar şi atunci când situarea pe baricade sămănătoristo-tradiţionaliste o poziţiona marginal în câmpul valoric al literelor române, revista s-a făcut cunoscută în primul rând prin activitatea critică a lui D. Tomescu. Întâiul critic propriu-zis al Olteniei, înainte de apariţia lui Şerban Cioculescu (căci Titu Maiorescu e născut la Craiova, dar s-a format la Theresianum...), Tomescu a ţinut, cum se spune, spatele grupării sămănătoriste mult după ce criticii ei acreditaţi, Nicolae Iorga şi Ilarie Chendi, certându-se între ei, abandonaseră corabia. Tomescu a avut rolul său, şi înainte de 1918 (când i-a susţinut pe Goga, Sadoveanu, Gârleanu, Agârbiceanu şi pe destui sămănătorişti minori), şi după Marea Unire (când s-a repliat pe poziţii apropiate Gândirii).

După 1964, însă, critica alcătuieşte chiar coloana vertebrală a revistei. În mandatul lui Ilie Purcaru, îi găsim semnând aici pe Şerban Cioculescu şi Ion Biberi, dar şi pe Alexandru Piru, George Ivaşcu, Adrian Marino sau pe italienistul Alexandru Balaci. În perioada conducerii lui Alexandru Piru, apare în paginile revistei un alt produs critic marcant al Olteniei: Eugen Negrici, cel mai important critic şi istoric literar craiovean, până la mutarea sa la Bucureşti. Sub interimatul lui Mihai Pelin, a debutat cu cronici şi studii un alt universitar de valoare, Dorin Teodorescu. În perioada lui Marin Sorescu, întâlnim în revistă, pe lângă criticii şi istoricii literari craioveni (Ovidiu Ghidirmic, Florea Firan, George Sorescu, George Popescu, Marian Barbu, Constantin M. Popa) pe Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Gabriel Dimisianu, Mihai Zamfir, Mircea Zaciu. Iar în mandatul următor, al lui Gabriel Chifu (care reprezintă, probabil, perioada cea mai fastă din existenţa revistei după reapariţia din 1964, în pofida vicisitudinilor economice), preocuparea pentru menţinerea spiritului critic a fost una dominantă şi atotcuprinzătoare, prin cronicile şi articolele lui Dan Cristea, Bucur Demetrian, Ioan Lascu, Daniel Cristea-Enache. Două dintre semnăturile acelei perioade, Gabriel Coşoveanu şi Gabriela Gheorghişor, se numără azi printre numele de referinţă în critica românească nouă şi, nu întâmplător, se află la conducerea redacţiei.

Din 1964 şi până azi, activitatea critică la Ramuri a susţinut şi promovat, indiferent de regimul politic, literatura de valoare. Cu un accent firesc asupra celei produse în regiunea Olteniei, dar fără a se opri la marginile acesteia. A susţinut, cum spuneam, revenirea la tradiţia interbelică, după perioada realist-socialistă, a promovat consecvent valorile moderne şi postmoderne, câteodată, cu preţul unor bătălii deloc comode cu factorul politic, ca şi cu orgoliile locale. A contribuit cu adevărat la afirmarea a două generaţii literare, şaizeci şi optzeci, şi a propulsat valorile Olteniei literare în cadrul acestor generaţii. E remarcabil echilibrul cu care şi azi criticii de la Ramuri ţin balanţa între local şi naţional, refuzând să se provincializeze şi menţinându-şi orizontul teoretic şi bibliografic universal.

Am ţinut să subliniez ponderea pe care o joacă activitatea de critică şi istorie literară, eseistica şi comparatismul, în istoria revistei, tocmai pentru că astăzi, pe măsură ce ne îndreptăm spre o literatură a pieţei libere, în care coexistă vârste, orientări şi grupări dintre cele mai diverse, resimţim o nevoie acută de critică literară. Fără de care literatura ar deveni un bazar, o „Cântarea României” pseudo-postmodernă, în care cititorul nu ar mai putea face diferenţa între anunţul de la metrou şi textul care îi este vândut ca poezie. Menţinerea unei site critice (sau a ciurului, după formula lui Nicolae Manolescu) este unica modalitate prin care ne putem păstra busola şi sistemul de valori, în aşteptarea unei epoci mai clemente cu valorile umaniste, cu valorile spiritului, în general.

În această bătălie, revista Ramuri este bine plasată şi apărată de propria ei istorie.

Sunt, desigur, şi alte motive pentru care aniversăm astăzi revista Ramuri, ca o publicaţie ce a influenţat efectiv unificarea culturală a românilor şi progresul social general. Putem invoca (şi sunt convins că o vor face colegii noştri, la simpozionul dedicat) activităţile unioniste desfăşurate în paginile ei sau promovarea folclorului din provinciile alipite în 1918, ca un mijloc de a sublinia unitatea culturală românească. Însă contribuţia ei de bază constă în primul rând în înaltul nivel cultural cu care a participat, în cei 113 de ani de existenţă, la metabolismul literaturii române. Colecţia revistei, scriitorii care – de la Tudor Arghezi la Mihail Sadoveanu şi de la Marin Sorescu la Ştefan Augustin Doinaş, până la cei de azi – şi-au legat numele de Ramuri, sunt tot atâtea motive pentru ca, pe urmele cronicarului, în acest moment festiv din viaţa publicaţiei-fanion a Olteniei literare, să rostim cu legitimă mândrie: nasc şi-n Oltenia oameni!

1 Apud Presa literară românească, vol II, (1901-1948), ediţie în două volume, note, bibliografie, indici de I[on] Hangiu, cu o introducere de D[umitru] Micu, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968, p. 120;

2 Idem;

3 Toate dicţionarele literare şi ale presei dau acest an drept an al preluării conducerii de către Nicolae Iorga. În realitate, după cum îmi semnalează Gabriela Gheorghişor (căreia îi mulţumesc pe această cale), pe baza arhivei publicaţiei, data corectă este ianuarie 1915;

4 Date furnizate de Marian Popa – Dicţionar de literatură română contemporană, ediţa a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Albatros, Bucureşti, 1977, pp. 465-466; Cf. şi Ion Hangiu – Dicţionarul presei literare româneşti (1790-2000), Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2004, p. 525-526., precum şi Dicţionarul general al literaturii române (Eugen Simion ed.), P-R, Academia Română/ Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2006, pp. 520-521 (autor: Valentin Taşcu);

5 Vezi Dicţionarul general al literaturii române, ed. cit., p. 523:

6 De un ridicol absolut este, la capitolul „Ramuri” după 1990, Ion Hangiu, în Dicţionarul presei literare româneşti. Conform acestei lucrări „premiate cu Premiul B. P. Hasdeu al Academiei Române”, cum scrie cu emfază pe pagina de gardă, revista ar fi fost condusă, între 1990-1998, de către... Marin Sorescu (în realitate, Sorescu a demisionat în 1991), iar din februarie 1998 (?!), ca redactor-şef, de către... Lucian Chişu (?!). Comică este şi inventarea, de către Hangiu, a unui redactor pe nume... Marius Ghiu, ca şi omiterea sistematică, din întregul articol, a numelui redactorului-şef al revistei între 1991-2010, şi anume, Gabriel Chifu (vezi Dicţionarul presei literare româneşti, ed. cit., p. 526);

7 În realitate, după cum îmi atrage atenţia aceeaşi Gabriela Gheorghişor, dicţionarele literare se află în eroare: din cauza unui scandal pe plan intern, provocat tocmai de liberalismul suplimentului Povestea vorbii, Miron Radu Paraschivescu s-a ocupat singur de redactarea lui numai un an, după care suplimentul a intrat în grija redacţiei (vezi articolul „Cenaclu”, semnat Ramuri, în Povestea vorbii, nr. 10, din nr. 13 al Ramurilor, 15 decembrie, 1966). Din 1967, pe frontispiciul suplimentului nu mai apare că este „redactat de Miron Radu Paraschivescu”).

8 Presa literară românească, ed. cit., pp. 122-123.

© 2007 Revista Ramuri