Recentul roman al Ioanei Heidel, În aşteptarea trecutului, continuă seria romanelor sale axate pe introspecţia psihologică a personajelor, conferind universului interior valenţe care surclasează realitatea imediată supusă unei permanente fluctuaţii a variabilelor sociale. Dincolo de orizont şi Mi-a plăcut culoarea, scrierile anterioare, sunt scrieri autobiografice, autoarea plasându-se în prim plan (în romanul Dincolo de orizont) sau în plan secund (în relaţie de rudenie cu protagonista romanului Mi-a plăcut culoarea, o româncă pictoriţă stabilită în Africa). Era greu de crezut că în această nouă naraţiune amplă se va detaşa total de experienţa personală. Viaţa scriitorului, cea trăită, se intuieşte în scrierile sale prin alegerea repertoriului de personaje, a temelor predilecte sau a confesiunilor sub forma expresiilor care devin recognoscibile. Este şi viaţa scriitorului, cea trăită imaginativ, compensatoriu, de regăsit în fragmente narative cu potenţial simbolic, în jurul cărora se vor constitui în cercuri concentrice episoade din destinul personajelor.

Romanul În aşteptarea trecutului se distanţează însă evident de celelalte scrieri, autoarea compunând un mozaic de destine ce au ca punct convergent viaţa Flaviei. Poveştile de viaţă sunt aparent puţin conturate, divagaţiile în amănunte circumstanţiale conducând la diluarea tensiunii discursului narativ, în fapt o intenţie evidentă de trecere din stratul realităţii în cel al subconştientului. Scena-simbol a romanului este visul compensatoriu, cel recuperator al unei secvenţe de viaţă pierdută din cauza circumstanţelor emoţionale: Vlad o doreşte pe Flavia, Flavia refuză şi totul se destramă. Ambii vor regreta reacţia imediată şi vor îmbătrâni visând la scena cununiei religioase în spaţiul sacru al bisericii, locul care purifică de „întinările” inerente unei vieţi suspuse derulării frenetice. Totul se întâmplă în vis sau în timpul nopţii, momentele prielnice reveriei. Henrik Steffens susţinea că inspiraţia uneşte plenitudinea nopţii cu limpezimea zilei, taina inconştientului cu regulile conştiinţei. H. P. Roché, în prefaţa catalogului expoziţiei Henri Michaux, la Galeria René Drouin din 1948, reda afirmaţia lui Henri Michaux: „Aş vrea să pot desena efluviile care circulă între oameni”. Marcel Brion notează în Arta fantastică următoarele: „Când Michaux spune că există o anume fantomă interioară pe care ar trebui s-o pictăm, el se gândeşte la conjuncţia unor clipe misterioase ale subconştientului” (Brion, M, Arta fantastică, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1970, p. 168). „Fantoma interioară” poate fi văzută în vis: obsesiile, halucinaţiile prind contur în această a doua lume, de care avem nevoie.

Din această perspectivă, structura romanului devine de interes pentru a decupa secvenţele acestei a doua lumi. Descrierile contextelor generatoare de trăiri sentimentale la graniţa deznădejdii, dar cu speranţa că finalul este salvator sunt minuţios conturate, acesta fiind unul dintre punctele forte ale scriiturii. Disparatele poveşti de viaţă se întrepătrund, asigurând coerenţă naraţiunii. Iar personajul principal, Flavia, are capacitatea de a declanşa comunicarea şi autocomunicarea în relaţiile interumane. Flavia îl iubeşte pe Vlad. Vlad se căsătoreşte cu o colegă de facultate.

Un vis îl va determina pe Vlad să revină la Flavia. Îi propune o întâlnire într-un spaţiu marcat de mister şi sacralitate, acolo unde să se regăsească după moarte, Cimitirul iubirii. Şi Valeriu, un alt personaj, are un vis, visul din biserică, o defulare a remuşcării pentru copilul pe care l-a părăsit. Paginile cu visele marcate de „fantomele interioare” sunt cele mai reuşite din perspectiva scriiturii, sub spectrul unui romantism ce propulsează în prim plan oniricul.

Toate personajele au complexul decăderii în plan secund şi sentimentul că viaţa nu le-a oferit şansa cea mare a trăirilor sincere şi incandescente. Poate nici nu există acest univers de trăiri, dar trăirea compensatorie prin visul recuperator va contribui la linearitatea vieţii.

O altă idee explicit formulată de autoare este dorinţa de libertate, inclusiv aceea de a acorda libertate partenerului de a avea o viaţă dublă. Trimiterea este tot la fantoma interioară.

Romanul În aşteptarea trecutului este un reuşit exerciţiu narativ de extrapolare a universului interior şi de creare a atmosferei onirice la antipodul unei realităţi ce poate fi a oricărui lector. Două sunt imaginile simbolice proiectate în amintire: urcarea muntelui (fiecare purtându-şi crucea) şi împlinirea în vis a destinului în spaţiul sacralizat al bisericii, singurul loc unde remuşcările, urile şi tristeţile sunt uitate pentru a privi cu împăcare spre trecut. Sunt asociaţii polisemice, juxtapuneri cu viziuni arhetipale, ce deschid orizonturi de interpretare, Ioana Heidel rămânând, astfel, din nou în atenţia criticii literare.