– De când aţi început să faceţi aceste fotografii din seria celor care arată viaţa cotidiană în comunism şi degradarea oraşului Bucureşti?

– Eu am fost un arhitect pasionat de propria mea profesiune. După 1971, cum bine ştiţi, „s-a rupt filmul” sus de tot şi, în înţelepciunea ei (sunt ironic, desigur), conducerea a hotărât ca toate deciziile să fie luate de activistul de partid. Inclusiv la noi, în arhitectură.

Aceasta însemna că, spre exemplu, făceai un proiect şi trebuia să mergi la cineva, de sus, pentru aprobare. Omul cu pricina se uita la el, se uita de regulă ca găina în lemne, şi spunea că nu e bine; că trebuia făcut invers. Îşi arăta puterea, de fapt.

Atunci, eu făceam de la bun început două proiecte care păreau că sunt opuse. Aşa erau şi replicile tovarăşului Nicolae Ceauşescu în vizitele de lucru – ce e în stânga, trebuie să fie în dreapta! Ce e pe margine, trebuia să fie în mijloc, ce e mic trebuia să fie mare! Şi viceversa: ce e în mijloc trebuie mutat la margine, ce e mare trebuie să fie mai mic!

În legătură cu ceea ce a fost şi în Bucureşti, pentru că nu se pricepea, prima condiţie era să radă tot. Dacă i s-ar fi pus întrebarea ce e de făcut în condiţiile în care s-ar fi păstrat unele case, nu ar fi ştiut niciodată. Nu uitaţi că a demolat aproape 6 km pătraţi din centrul oraşului şi în jur de 2 km pătraţi sunt neconstruiţi. S-au dărâmat milioane de metri pătraţi nu se ştie de ce.

– În afară de pasiunea mea pentru arhitectură, sunt şi pasionat de fotografie sportivă. Cu acte, sunt fotograf de sport din 1969. Făceam în mod obişnuit asemenea fotografii vinerea, sâmbăta, duminica sau la meciuri speciale. Ei bine, acest fapt mă făcea să umblu foarte des cu aparatul la mine, de gât cum se spune. Părea ceva neobişnuit atunci şi, la început, chiar aşa a şi fost. Dar faptul că am fost văzut în repetate rânduri la evenimentele sportive a creat şi obişnuinţa de a fi acceptat aşa – cu un aparat foto mereu la mine. Nu după mult timp, nimeni nu se mai mira că am aşa ceva.

Mai întâi, am încercat să fac nişte fotografii cu reperele oraşului care urmau să dispară. Fiind arhitect, am intuit cam ceea ce se va face, ce va urma. Am avut, să zicem, puţin timp avans şi am făcut câteva fotografii care au ieşit incredibil de bine faţă de ceea ce mă aşteptam eu. Trebuie să fie fost prin 1980, 1981. Auzisem, desigur, înainte ce vor să facă.

Am înţeles mai apoi, peste un timp, că era foarte grav ceea ce se întâmpla: că ni se distrugea moştenirea culturală, suportul memoriei. Să ştiţi că oamenii cărora li se demolau casele, erau ca terorizaţi – li se distrugea cadrul de viaţă, li se distrugea viaţa.

La fel de rău ca şi aceasta, mi-am dat seama că viaţa de zi cu zi devenise un calvar, iar aberaţia înlocuia progresiv normalitatea.

La început, în primele luni când am făcut pozele despre reperele oraşului, am fost interpelat de Miliţie de multe ori. Nu făceam nimic ilegal fotografiind, dar, în ochii lor, făceam ceva dubios. Nu era interzis să fotografiezi Bucureştiul, dar să faci aşa ceva în zonele demolate... nu era deloc bine văzut un asemenea gest. Ştiu mai multe persoane care au fost reţinute ore în şir, cărora li s-a luat filmul din aparat.

– Era cu atât mai greu să treci neobservat când ai, ca mine, aproape 1.90 m. Nu mă puteam ascunde, dar puteam să fac un anume lucru, să pretind că îl fac de fapt şi, în realitate, să fac altceva. Ei bine, aşa a fost cazul cu multe fotografii din aceste serii tematice. M-am antrenat să fac poze fără să ţin aparatul la ochi. Uneori am ratat multe poze, dar mi-au şi ieşit, în condiţiile acestea dificile, suficient de multe.

Cu autorităţile, de ce să nu spun, am avut noroc. M-au oprit de multe ori în primii ani, dar nu au găsit nimic în neregulă cu mine. Şi a mai fost ceva. Predam un curs, se chema de perfecţionarea fotografului. Şi fotograful de la revista Ministerului de Interne – cred că se numea revista Tot înainte! –, fotograf pe care îl cunoşteam binişor, mi-a dat trei nume. Era un nume de maior şi două de lt. colonel. Erau persoane din Miliţie care făceau instructaje. Dacă spuneam numele acestea, cei de pe stradă îngheţau. Era o mare protecţie, referirea la o „relaţie” care mi-a fost de folos.

– Am zeci de mii de clişee. Aveam, cum vă spuneam, aparatul foto cam peste tot cu mine. Şi mă împiedicam de câte o chestie şi atunci făceam poze. Era câte un cadru, inserat în seriile de poze sportive şi aşa mai departe.

Să vă mai spun încă ceva: mi-a luat ani de zile să remarc şi ceea ce nu mă interesa să remarc. Oamenii privesc şi, de regulă, nu văd decât ce îi interesează. E ceva absolut firesc. Aşadar, mi-au trebuit mai mulţi ani ca să văd şi ce nu mă interesează. A fost o chestiune de antrenament, de educare a ochiului, la care, trebuie să recunosc, a contribuit şi formaţia mea de arhitect.

De ce spun aceasta? Fiindcă nu eram, de la bun început, în timp real, conştient de ceea ce fotografiam exact. Unele lucruri, simbolistica lor ascunsă, gravă, le-am descoperit şi eu însumi la mult timp după ce făcusem pozele. Vedem, adesea, ceea ce putem să vedem...

Despre dimensiunea cantitativă, fiindcă m-aţi întrebat câte poze am făcut: eu făceam mai mult de o sută de filme pe an, marea majoritate alb-negru, iar pe fiecare film erau unu-două-trei clişee de genul acesta: comunism, abrutizare, viaţă cotidiană în comunism, demolări. Pe an, sunt, pentru aproape un deceniu, câteva zeci de poze de acest tip. Iar, dintre ele, cel puţin una-două erau chiar deosebite.

– Da. Şi, din ea, implicită, dar vizibilă când priveşti cu atenţie fotografiile, e anormalitatea care este/ era reprezentată de mici detalii. Butoaie cu brânză pe trotuar. Sau autobuze cărora li se spunea Elena Gay – de la Enola Gay –, autobuze care aveau un fel de coarne cu gaz, dispozitive în care ar fi trebuit să fie gaz. Sau sticle cu lapte îngheţat la stradă. Şi multe, multe altele. Era o anormalitate, cum să spun, furibundă.

– Fotografiile mele au mai mult efect la estici decât la vestici. E un aspect foarte interesant. Esticii recunosc despre ce este vorba, e despre viaţa lor, de fapt. Am avut o dată o expoziţie la Dalles şi a apărut la un moment dat o echipă rusească de televiziune, ca să filmeze; era cu ei şi un poet, pe post de translator, din Republica Moldova. Şi, la un moment dat, au îngheţat ăştia – că vine şeful. A venit. Un om înalt, cu haine Armani şi cu ochi de gheaţă. A privit fotografiile şi, deodată, s-a întors şi, cu ochii înlăcrimaţi, mi-a spus că bunica îl trimitea să aleagă sticlele nesparte de lapte. Înţelesese despre ce erau pozele mele.

În contrast cu aceasta: un român a cărui soţie lucra la Harvard m-a rugat să îi permit să folosească, să arate studenţilor, câteva dintre pozele făcute de mine înainte de 1989. Mi-a scris doamna relativ repede: să ştiţi că fotografiile dumneavoastră, mi-a spus aceasta, sunt considerate Science Fiction de către adolescenţii americani. Au crezut că sunt trucaje, că le-am editat. Foarte interesante reacţii şi acestea...

– Aveam aparate scumpe. Două aparate scumpe. Tatăl meu a fost, în anii 1960-1970, expert al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. În 1969, la second hand, mi-a luat un aparat de top de atunci – Laika, foarte, foarte bun. Al doilea, la finalul anilor 1970, nou de data aceasta, a fost tot un aparat de vârf: Nikon.

Filmele nu se găseau foarte uşor. ORWO se găseau într-o vreme, apoi a fost tot mai dificil să mi le procur. Pe urmă, se găseau din alea româneşti, ARFO se chemau – argint foto, nu ştiu ce însemna exact. Ideea e că erau filme româneşti, nu extraordinar de bune, dar folositoare. Se făceau la Târgu Mureş. Erau cu pete filmele astea şi, uneori, cu găuri. Procesul de fabricaţie nu era cum se cuvine.

– Da. Sunt la mine. Tăiate, ordonate. Înainte de 1989, eu stăteam în Drumul Taberei. Dar filmele erau, majoritatea, acasă la tatăl meu şi acesta a fost un motiv important pentru care am fost mai relaxat – erau la tatăl meu, deci erau mult mai greu accesibile. Negativele, vreau să spun. Or, trebuie să fii nemaipomenit de antrenat încât, atunci când te uiţi la un negativ, să îţi dai seama ce reprezintă. Adăugaţi la aceasta şi faptul că fotografiile din seriile acestea mai problematice erau intercalate printre multele fotografii de sport.

– Încă mai am. Încă mai descopăr şi eu.

– La început mergeam la întâmplare. Mai apoi, am început să merg să fotografiez ţintit, zonele care mi se păreau mie mai adecvate pentru fotografii. Uneori scriam, când le aranjam acasă, străzile pe care fusesem – sâmbăta, duminica.

Era o stradă anume care era foarte ofertantă din punct de vedere fotografic şi care îmi plăcea foarte mult. Se chema Strada Ecoului. Îmi plăcea pentru că avea o zonă aproape în zig-zag. Nu era dreaptă. În partea unde era acel zig-zag erau nişte case de mai bună calitate. Lumina cădea foarte bine acolo. O stradă splendidă pentru mine şi pentru ceea ce aveam eu de gând să fac în sensul fotografiei.

Dar, la un moment dat, dispărea orice reper. La început, ştiam pe unde merg – erau case, magazine, clădiri care îmi erau familiare. Şi, dintr-odată, erai într-un pustiu, cu barăci, într-un loc străin. Parcă nu mai ştiai unde te aflai, deşi, fizic, puteai să îţi dai seama. Dar se anulase toată povestea, tot contextul familiar. Făceam poze cu locurile alea goale şi, în fotografie, era ca şi cum nu mai ştiam unde mă aflu; în realitate, cum spuneam, sigur că ştiam cam pe unde mă aflu.

Chiar şi acum, la câţiva zeci de ani distanţă de acele momente, locurile devin, în fotografie, neidentificabile sau foarte greu de identificat. La fel s-a întâmplat şi cu prietenii mei la care am apelat pentru acest album. Greu, uneori foarte greu să ne dăm seama exact unde fuseseră făcute câteva fotografii. Ce anume era acolo; ce anume fusese acolo.

– Eu făceam planşe-contact. Aceste planşe au o putere de asociaţie fabuloasă. În sensul că, spre exemplu, despre fotografii din 1975 sau 1974 – care au, deci, peste 40 de ani, peste 4 decenii – crezi că nu mai ţii minte nimic. Ei, şi când mă uit peste ele, îmi aduc aminte foarte, foarte multe detalii. Nu pot să vă spun acum, când vorbim, ce anume îmi amintesc. Dar, când desfac aceste planşe-contact, îmi amintesc foarte limpede. Poate că sunt un fel de madlene pentru mine...

– Ce e din unghiul dumneavoastră de vedere Bucureştiul mutilat?

– E oraşul în care trăim. Lucrurile au fost începute de către comunişti, ei au fost cei care l-au schimonosit, dar această operă întunecată nu s-a oprit odată cu căderea comunismului.

– Hm... Mi-e şi ruşine să spun: era un fel de sport extrem destul de plăcut, ca să zic aşa... Nu în sine era plăcut, ci adrenalina era plăcută. Era ceva provocator. Pur şi simplu, duceam o viaţă aparent normală şi, din când în când, mă împiedicam de asemenea peisaje. Îmi ieşeau în cale.

– De obicei, prost. Nu se simţeau foarte confortabil să apară în fotografii. Să vă spun ceva: lucram la Casa Poporului şi veneam din Drumul Taberei, acolo unde locuiam, spre serviciu. Veneam cu troleibuzul, coboram la Universitate şi mergeam pe jos, pe Calea Victoriei, până la Casa Poporului. La un moment dat, pe undeva pe la Romarta Copiilor, în decembrie, am făcut nişte poze. Ploua. Ţineam aparatul pe sub haine, să nu îl plouă. Am mers către serviciu şi, la un moment dat, am remarcat că sunt urmat de trei miliţieni şi de o tovarăşă. Ea spunea, arătând spre mine: „ăla e spionul, ăla e spionul”. Am rezolvat până la urmă, le-am spus ce fac, dar, da, suspiciunea conta foarte mult în acele vremuri.

Mai era ceva: acum se poate filma cu aparatul digital. Se fac foarte uşor fotografii. Atunci, nu exista aşa ceva. Şi asta era şi de bine, şi de rău. Cu aparatul digital, se poate verifica foarte uşor ceea ce ai fotografiat. Cu aparatele care aveau film foto, era mult mai dificil. Iar dacă atunci mă oprea, uneori, un miliţian, aveam acoperirea cu legitimaţia de fotograf sportiv. Pe lângă „pilele” despre care am vorbit la începutul dialogului, şi această calitate a mea de fotograf sportiv a simplificat de multe ori lucrurile.

– Cum să nu? Bineînţeles. Probabil că fotografiile cele mai bune le-am ratat. Fotografia pe film avea nişte limite tehnice, mai înguste decât cea digitală. Ţin minte şi acum câteva cadre pe care nu le-am putut pune pe film. Fie că nu aveam aparatul la mine, fie că era prea din scurt şi nu aveam timp să montez aparatul, fie că nu am vrut să complic lucrurile cu reprezentanţii autorităţilor.

– Cred că germenii urâţirii Bucureştiului puşi în comunism dau roade, din păcate, şi acum. Sunt fotografii care ţin de trecut, de istoria noastră recentă. Dar ele au şi un anume prezent, au ecouri nefaste chiar acum, în zilele noastre. Din păcate...