Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Premieră absolută în Serbia

        Mircea Ghiţulescu

Serbia te atrage ca o catastrofă care s-a petrecut în imediata ta apropiere, ca o nenorocire din care ai scăpat ca prin minune, ca o bombă aruncată asupra casei tale din care lipseai absolut din întâmplare. Dacă ai fost la Belgrad înainte de 1990 toate imaginile par, acum, răsturnate. Belgrad, una din marile capitale ale teatrului european unde se organiza un celebru Festival Internaţional al Teatrului Experimental (BITEF), este acum un oraş resemnat care păstrează cu demnitate rănită urmele catastrofei: clădiri bombardate ce devin, pe măsură ce trece timpul, monumente istorice asemeni acelui avion de vânătoare american doborât de vietnamezi în plin centrul oraşului Hanoi. Naivi (ceea ce nu este o scuză ci o altă catastrofă), credeam că niciun creştin nu poate arunca bombe asupra altui creştin în ziua de Paşti. Nu orice fel de bombe, ci incondeiate ca ouăle roşii cu deviza The bombs change the world. Să arunci moartea glumind, iată cu adevărat o performanţă demnă de un bărbat american. Doar că suntem saturaţi de astfel de bravuri yankee vândute la tonaj pe piaţa internaţională a filmului.
Călătorind prin România poţi vedea la intrarea în oraşe inscripţii legate de înfrăţirea cu localităţi importante din lumea mare. Nu ştii niciodată ce se ascunde în acest jumelage, cum spun francezii. Piteştenii au pus conţinut în frumoasele inscripţii prin intermediul teatrului Davila şi au trecut la treabă pe baza unui protocol de schimburi de festivaluri, spectacole şi artişti cu Teatrul Joakim Vujici din Kraguevaţ, vechi oraş din partea de sud a Serbiei, capitală a încoronării regilor sârbi şi a primei clădiri de teatru din Serbia (1835). Sala de spectacole păstrează şi astăzi elemente din arhitectura originală, cum ar fi grinzile de lemn în formă de trunchi de piramidă care susţin plafonul. Pe acest traseu am asistat în ajunul Crăciunului la premiera absolută în limba sârbă a comediei D-ale carnavalului de I.L. Caragiale realizată de regizorul Matei Varodi. La schimb, regizorul sârb şi directorul Teatrului din Kraguevaţ, Dragan Jakovlevici, va monta în primăvară la Piteşti, Larry Tompson sau tragedia unei tinereţi de Duşan Kovacevici. Şi lucrurile nu se vor opri aici, promite directorul general al Teatrului Davila, Sebastian Tudor. Dublă premieră, teatrală şi literară, fenomen ieşit din comun pentru cine credea că I. L Caragiale este tradus integral în sârbă. Teatrul său s-a tradus puţin şi ce se poate găsi sub formă de carte este doar Scrisoarea pierdută. Textul de scenă folosit de Matei Varodi a fost tradus de asistenta de regie Bojana Srecikovici, absolventă a Facultăţii de limba şi literatură din Belgrad, cu ajutorul regizorului. Într-o seară culturală din ajunul premierei în care venerabilul profesor de la Belgrad Raşko Iovanovici a făcut o savantă comparaţie între Caragiale şi Branislav Nuşici (care, interesant, avea sânge de aromân, detaliu ce nu a scăpat naţionaliştilor sârbi, aşa cum nici Caragiale nu scapă de eticheta "grecotei" pe care şi-a atribuit-o de bunăvoie) am remarcat că autorul român a devenit mai mult celebru decât activ, mai ales de când girează bancnota de 100 RON. A trebuit să recunosc că, de obicei, am mai mulţi caragiale în buzunar decât găsesc pe scenele din România. Nimeni nu poate şti cu preciziune (nici românii, nici sârbii) cât de inspirată a fost echivalarea vodevilului românesc în limba sârbă, dar reacţia publicului a fost după douăzeci de minute grele extrem de favorabilă. Lingvistic vorbind ne-am distrat copios auzind pe Crăcănel cum îşi ia avânt cu o expresie bine cunoscută în Bucureşti: haide, bre! Regizorul Matei Varodi ne-a mărturisit că a profitat de această zestre lingvistică asemănătoare, folosind-o cu mult succes la începutul repetiţiilor. Alături de laitmotivul "Eu sunt Bibicul, nene Iancule" (tradus aproximativ "Ia Bubu, bata Iancu") au făcut ca rolul lui Crăcănel jucat de Dragan Stokici să fie de o fidelitate absolută actorul sârb fiind într-un chip nespus de comic "cel care primeşte palme", ca în original, dar şi de o noutate remarcabilă nefiind nici plângăcios ca Birlic, nici terorist ca în versiunea lui Nicolae Poghirc de la Craiova îmbrăcat de Mircea Cornişteanu în felul lui Ben Laden. Excelent costumat de Elena Iovanovici, cu un coif de viking cu coarne de taur, Dragan Stokici are totdeauna o abureală în privire care îl face încornoratul perfect. Regizor matur şi experimentat, Matei Varodi a scos din trusa lui artistică o frumoasă colecţie de trucuri comice care nu dau greş, dar şi din viaţa de fiecare zi. Pălăria aruncată de Pampon în culise care se întoarce în mâinile lui ca un bumerang este şapca lui Matei Varodi uitată de câteva ori în restaurant dar a revenit de fiecare dată la proprietar prin intermediari. O excelentă tânără actriţă (Sania Mateici) joacă rolul Miţei Baston cu un apetit deosebit pentru comedie. Autoritară şi ţâfnoasă asemenea Katarinei din Îmblânzirea scorpiei, nu ratează nici o intrare. Actorii trupei din Kraguevaţ, cu puţine excepţii, sunt de un cert profesionalism. La fel de aplicat se dovedeşte şi Miodrag Peikovici în rolul lui Pampon, un furios inspirat parcă din comedia cinematografică mută. Funcţionează şi aici, ca în orice comedie bine pusă la punct, comicul disproporţiilor, mai ales în cazul lui Pampon şi Crăcănel. Se descurcă satisfăcător şi Ana Todorovici (Didina Mazu) şi Milici Iovanovici (Catindatul) dar parcă tocmai Nae Girimea (Saşa Pilipovici), motorul comediei, ţine spectacolul pe loc, iar Iordache (Miloş Cârstovici) găseşte tonul just cu dificultate. Scenograful Milivoie Stulovici compune un modul central funcţional care se deschide pe Frizeria lui Nae şi se închide pe scenele de carnaval cu uşi batante ce permit elaborarea unor serii de trucuri comice.

 

© 2007 Revista Ramuri