Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








O voce autentică

        de Adrian Popescu

Lipsit de orgoliu, nu şi de conştiinţa vocaţiei proprii, Nicolae Scheianu este fără nicio îndoială un poet autentic, dar insuficient comentat. Despre volumul său de debut, Haine groase şi cărţi de citit, volum apărut în urma câştigării unui premiu la Concursul de poezie din Sighetul Marmaţiei, în 1996, unde preşedintele juriului a fost regretatul Laurenţiu Ulici, s-a scris, dar receptarea poetului nu a fost, cred, pe măsura talentului său. Al doilea volum de versuri al lui Nicolae Scheianu (n. 1957 la Scheiu, Dâmboviţa) a avut mai multe recenzii, toate favorabile, iar aprecierile unor Daniel Cristea-Enache, „Un poet adevărat este Nicolae Scheianu. Poemele lui au densitate, cuvintele – greutate, imaginile – materialitate”, sau Ion Mureşan, „Îmi era dor de o carte de poezie din care să nu poţi scoate nimic şi în care să nu poţi adăuga nimic fără să strici”, sau Ioan Es. Pop, ori Ciprian Chirvasiu, sunt toate onorante. Pietre din potop, al doilea volum, editura Vinea, are un titlu ambiguu, o ambiguitate unde jocul dintre aici şi dincolo este subtil, dar nu artificial, transparent, dar nu mecanic. O carte bine gândită, unitară, dar păstrându-şi aerul inocent, conturând un spaţiu original, rural-simbolic. Bine articulate, fără nimic redundant, cum s-a observat, cartea lui Scheianu ar fi avut, dacă apărea în deceniile şase-şapte, succesul volumelor de versuri ale lui Gheorghe Pituţ. Univers mitic, aspru, coagulând stilistic un expresionism rural, aşa cum clasificau unii critici lumea lui Ioan Alexandru şi a lui Gheorghe Pituţ.

Nu avem la Scheianu niciun împrumut manierist din lirismul celor doi şaizecişti, ci doar o deschidere tematică înrudită, dar, interesant, apare şi ceva în plus, o ironie fină, care domoleşte gravitatea de fond. Să citim semnele secetei, aproape un scenariu apocaliptic, pentru a vedea cum procedează autorul: „De nouă ani potopul nu mai avea apă în vaduri/ şi în nisip/ reptilele se zvârcoleau în ouă/ nebunii, pe maluri, băteau din palme/ se botezau cu nisip/ eu aveam luntrea ascunsă-n răchiţi/ la poalele dealului numit de bătrâni Ararat/…cei păcătoşi şi smeriţi se târau în genunchi/ dar nu era nicăieri nici îndurare/ nici mângâiere/ nici scăpare’’, pentru a gusta tonul profetic, azi neglijat, al unei autentice poezii. El, acest ton grav, consună cu unul de o discretă putere evocativă: „Eu am deprins bunătatea speranţa/ pe colinele cimbrului/ (mama, ce blândă şi frumoasă în lumina lunii)… am braţele pline de frunze uscate/ şi palmele pline de aşchii de cruce/ năluci sunt drumurile toate/ înapoi sau înainte/ niciun drum nu mai duce”. Sau acest exemplu de concentrare şi iluminare, „Ea m-a privit până când/ fructul împietri în copacul/ pe care eu l-am sădit pentru ea”. Un aliaj inspirat, personal, profund: pe de o parte, tonalitatea oraculară a poemelor, vag biblică, atestând lecturi religioase, care au consolidat o forma mentis specifică, şi, pe de alta, iluminările poetice autentice, crude, originare. Ar fi acesta cifrul, cred, lirismului propus de Nicolae Scheianu. Din ultima componentă lirică, voi cita doar: „Poate ni se vor hărăzi tălpi de copil/ şi vom pluti peste roua celei dintâi dimineţi/ când se ridică floarea pe salcie/ şi sfinţii umblau prin grădina cu meri a bisericii”. Îmi place, de asemenea, vigoarea din care se desfac înfiorările stranii ale unor imagini, care parcă ne vin de departe: „cei singuri la fel ca fericiţii/ au nevoie de o mână din înalt peste creştet/ de un cort ridicat între spini/ de un foc în negura nopţii”.

Ochii plini de prospeţime candidă ai poetului au ştiut să identifice mitul în banalitatea unui râu, Potopul, oarecare pentru un „om recent”, au lăsat banalul lumii să curgă liber spre sitele unui lirism ferm, neidilic, pentru a se cerne aurul unor versuri memorabile. Ele par, e adevărat, atemporale, anistorice, dar consistente. Nu e puţin lucru, chiar dacă, pentru poeţii de acum, destructuranţi, dezinvolţi şi citadini, acest gen de poezie tradiţională este refuzat în numele altor estetici.

© 2007 Revista Ramuri