Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Portret al călătorului greu de mulțumit

        de Daniela Micu

Considerat unanim o capodoperă a diaristicii româneşti, jurnalul lui Jeni Acterian este un bun prilej de a intra în atmosfera interbelică, dar şi postbelică a Bucureştiului. În cele mai bine de o mie trei sute de file de jurnal, autoarea ni se înfăţişeză ca o femeie a extremelor, complexă peste măsură, capricioasă, în permanentă căutare a rafinamentului. Aceasta făcea parte din elita intelectuală bucureşteană, iar prieteniile ei şi mărturia acestora reprezintă adevărate bijuterii istorice şi unul dintre motivele care au contribuit la notorietatea jurnalului, fiind înconjurată de oameni ca Dan Barbilian, Mircea Eliade, Emil Botta, Mircea Florian, Nae Ionescu, Mircea Berindei, Marieta Sadova, Alice Botez, Eugen Ionescu, Mircea Vulcănescu şi mulţi alţii. Am putea încerca o portretizare a autoarei prin chiar descrierea pe care aceasta o face mării: „E albastră, e nedefinită, e leneşă şi muzicală, e fluidă şi profundă, şi violentă, şi blândă, e îndepărtată şi apropiată, palpabilă şi insesizabilă, în ea te îneci, în ea se trăieşte, ea vă mângâie şi vă amăgeşte.” (p. 585) Titlul, imaginat de fratele ei mai mare, rezumă în câteva cuvinte atitudinea autoarei faţă de viaţă, în general. Dacă la şaptesprezece ani, stările alternează cu uşurinţă, de la plictiseală la stare de bine sau euforie, cu timpul, aceste oscilaţii comportamentale se îndreaptă spre o stabilitate negativă, din zona depresiei şi permanentei nemulţumiri faţă de orice aspect al vieţii ei.

În această aglomerare de emoţii am încercat să urmărim o atitudine care se manifestă pregnant, pe care şi-o asumă ca un ideal şi care are puterea de a contribui pozitiv la starea ei emoţională: „Hoinară. Asta nu mă deranjează defel. Cu cât sunt mai nomadă, cu atât îmi place mai mult. Idealul meu domneşte în picioare – sau picioarele mele domnesc asupra idealului” (p. 585). Pe parcursul jurnalului, în care vom urmări voiajele şi importanţa acestora în viaţa ei, Jeni Aucterian se declară de partea călătorului autentic şi profund, pentru care nu destinaţia în sine este importantă, ci modul de a se raporta la sentimentul de călătorie. În funcţie de spaţiul şi energia acordată descrierii călătoriilor, am ales să abordăm doar câteva dintre acestea, încercând să urmărim trei faze importante în structura unei călătorii: atitudinea premergătoare voiajului, călătoria în sine şi sentimentul ulterior călătoriei.

Prima călătorie. Călătoria la Techirghiol. Iunie-iulie 1933

Prima călătorie notată în jurnal este o călătorie la Techirghiol, la vârsta de şaptesprezece ani: „Haig a plecat înapoi la Braşov. În ce mă priveşte cred că o să mă duc în zilele următoare la Techirghiol. Am cărţi. Am Kodakul meu ca să fac fotografii. Sper să călătoresc singură. Într-un cuvânt, ceea ce-mi place în acest scurt voiaj e faptul că voi vedea lucruri noi.” (p. 47) Adolescenta, aflată în căutări ontologice profunde, manifestă faţă de perspectiva călătoriei curiozitatea de a descoperi lucruri noi. Dorinţa ei de a călători singură începe să contureze tipologia călătorului genuin, ce trebuie diferenţiată încă de la început de cea a turistului. Această nevoie de singurătate se poate datora, bineînţeles, şi personalităţii ei introvertite şi reflexive. Apariţia unei asemenea dorinţe de la o vârstă fragedă sugerează şi faptul că spiritul călător este o aplecare nativă, aproape ca un talent, ce se manifestă sub formă de impulsuri şi nu o calitate antrenată: „Nici nu vă puteţi da seama ce uşurare mă încerca la ideea de a mă simţi singură printre persoane indiferente, străine” (p. 47). Despărţirea de familie şi plecarea la drum are efectul preconizat. Se resimte o stare de eliberare şi bucurie, iar entuziasmul subliniază cu atât mai tare plăcerea călătoriei, cu cât călătorul apreciază în primul rând drumul în sine, destinaţia rămânând undeva pe un plan secundar: „În sfârşit, sunt singură, pot să respir în voie. [...] Nu mă plictisesc. De ce m-aş plictisi? [...] Ceea ce zădărniceşte pentru moment plăcerea sunt gările. O, gările astea, le-aş distruge pe toate. Aş vrea un tren care să nu se oprească nicăieri, un tren al unui drum fără sfârşit. [...] Aş vrea să nu mai sosesc” (p. 48).

Atingerea destinaţiei nu mai cauzează bucuria călătoriei propriu-zise. Locul o plictiseşte („M-am plictisit”, p. 49) şi numai schimbarea temporară a destinaţiei o binedispune prin faptul că savurează drumul pe malul mării, cu trenul spre Constanţa. La final, păstrează însă o amintire frumoasă despre şederea la Techirghiol. Aşteptările ei de la călătorie sunt întotdeauna oportunitatea de a putea fi autoreflexivă în voie. Este una dintre căile prin care se poate cunoaşte mai bine: „N-aş putea spune nicidecum că m-am plictisit la Techirghiol. Nu, vă asigur că am trăit clipe minunate [...] Mă duceam uneori singură, singurică la debarcaderul lacului [...] Rămâneam acolo ceasuri întregi şi priveam de jur împrejur...” (p. 51).

Călătoriile la Balcic

A doua călătorie semnificativă o face în jurul vârstei de douăzeci de ani. Manifestă o atitudine moderată înainte de plecarea la Balcic împreună cu fratele ei Haig şi soţia acestuia, Marieta Sadova: „De părut îmi pare bine. Dar n-aş vrea să plec până nu vine mama” (p. 253). În ceea ce priveşte sejurul, jurnalul cuprinde însemnări legate de stările pe care i le oferă apropierea mării, sunetul valurilor şi atmosfera de dolce far niente. De această dată nu mai caută cu disperare singurătatea şi face eforturi de a socializa: „Aveam impresia uneori că trebuie să mă scutur de moleşeală şi să fiu mai vie şi mai interesant㔠(p. 256). Ea va identifica Balcicul cu o stare. Acesta devine o prelungire a frământărilor ei, de aceea amânarea întoarcerii la Bucureşti este motiv de bucurie: „Era să plec mâine, dar nu mai plec. Stau până la 14 august şi vreau în astea două săptămâni care-mi mai rămân să mă bucur de soare, de aer, de mirosul mării, când înot, de spuma valurilor, pe stânci, de culoarea verde lucioasă a mării, de legănatul bărcii, de tot ce face aici să simt că sunt eu şi, în acelaşi timp, că mi-am lăsat o anumită parte a mea în oraşul pâclos şi normal” (p. 257). Despărţirea de acest loc „normal” ei nu este dorită: „Aveam impresia că, venind la Bucureşti, sunt smulsă dintr-un loc unde trebuie să stau” (p. 259) şi prezenţa în Bucureşti este descrisă ca „un vis urât”. Singura soluţie de ieşire este să se poată întoarce „măcar cinci zile la Balcic”, „Simt eu că asta mă poate lecui definitiv” (idem). Dorul de Balcic va reveni constant: „Mi-e dor de Balcic. Când mă gândesc la toamna şi iarna din spatele meu, am impresia că toată suferinţa care mi-a umplut zilele ar fi fost mai puţin atroce dacă aş fi fost la Balcic” (p. 310). Locul acesta va fi pentru restul vieţii ei acela care vindecă, în care „tristeţea şi suferinţa se topesc într-un sentiment neprecis de armonie” (p. 340).

Un an mai târziu se reîntoarce în acelaşi loc cu marea aşteptare de a regăsi o parte din ea. Pregătirile de călătorie şi prima reîntâlnire cu locul îi provoacă nelinişte, ce poate izvorî dintr-un sentiment de reacomodare cu locul: „Am venit aici să scap de chin, să regăsesc marea şi satul ăsta pe care-l iubesc. Le-am regăsit. Acum mă întreb de unde şi de ce mi-a răsărit neliniştea asta” (p. 342). Ajunsă în locul în care îşi pusese toate speranţele de vindecare, ea aduce cu ea starea de „plictiseală”, pe care nu trebuie să o înţelegem ca pe un alint pueril, ci ca pe o tristeţe cauzată de incapacitatea de a stabili un scop în viaţă, de a vedea un rost în această stare de singurătate derivantă. Singurătatea nu-i mai face plăcere: „Cum rămân singură îmi vine să plâng” (p. 343). Totuşi, cu cât trebuie să rămână mai mult în acest loc, cu atât locul începe să şi-o însuşească din nou: „Mi-a trecut, în sfârşit, fobia singurătăţii. Acum aş sta aici cât de mult” (p. 345). Finalul călătoriei este prilejul unei autoanalize şi unui autoportret ce rămâne fidel tinerei de şaptesprezece ani: „Mi-e greu să mă obişnuiesc cu ideea (mai bine zis, cu faptul) că sunt un om făcut să hoinăresc toată viaţa. Numai atunci am frumuseţe şi un fel de armonie” (p. 347). Întoarcerea la Bucureşti pregăteşte un scurt hiatus de luat în considerare în clasificarea şi organizarea diferitelor faze ale călătoriei: „Penibilul moment în care Balcicul nu mai e o realitate – iar Bucureştiul încă nu e una” (p 348). Regretul desprinderii de locul asociat cu libertatea, relaxarea, vindecarea şi frumuseţea şi frica de ceea ce urmează: obligaţii, muncă şi datorii sociale.

Nu putem să nu trecem în revistă voiajul la Paris şi călătoria la Vâlcea. Într-un mod foarte ciudat, autoarea nu relatează nimic despre călătoria ei în Franţa. Anunţă plecarea printr-un „Încep să sper că am să plec la Paris”, apoi într-o discuţie cu Mircea Eliade, care îi recomandă să ia un doctorat la Paris în continuarea tezei Iuliei Haşdeu, Elemente de metafizică şi folklor, sugestie refuzată pe motivul lipsei de interes şi talent. Aşteptarea creşte pe măsură ce se entuziasmează de oportunităţile de studiu şi îşi dă seama c㠄dacă n-aş putea pleca la toamnă ar fi realmente catastrofal” (p. 427). Dacă la 28 iunie 1939 era încă nesigură de plecarea ei, însemnările sunt întrerupte şi reluate cu data de 27 iulie 1939, fără să menţioneze nimic în legătură cu sejurul, doar: „Reîntors duminică din Franţa, plec la noapte la Balcic” (p. 430).

Ultima călătorie pomenită în jurnal, cea la Vâlcea, contează din cauza unei scurte, dar foarte aspre radiografii a oraşului, nemulţumită de condiţiile mizere şi de atmosfera de oraş provincial mort, ceea ce subliniază încă o dată aşteptările ei foarte ridicate de la tot ceea ce o înconjoară. Din păcate, Jeni Acterian îşi întrerupe jurnalul aici. Ne lipseşte ultima parte a vieţii sale şi, odată cu aceasta, posibilitatea de a urmări evoluţia completă a unui profil al călătorului.

© 2007 Revista Ramuri