Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








În plină literatură, „printre optzeciști”

        de Gabriel Nedelea

Universitar şi critic de întâmpinare, două ocupaţii care se potenţează reciproc, mai ales când niciuna dintre ele nu este conjuncturală şi ambele vin din vocaţie, Nicolae Oprea publică, în 2018, Printre optzecişti. După Şcoala de Târgovişte, volum montat din texte semnate în periodice, dedicate generaţiei şi grupării din titlu, dar nu numai. Deşi este de cele mai multe ori un insider, analizele sale nu trădează acest lucru prin alunecări subiective sau prin nostalgii, ci doar prin precizia delimitărilor şi prin dinamica inventiv controlată a discursului critic postbelic, să-i spunem, atât de productiv în ultimele decenii literare. Debutează târziu editorial, cu volumul de eseuri Provinciile imaginare (Editura Calende, Piteşti), în 1993.

Transpare, încă de la început, ideea de continuitate, prin alăturarea unor scriitori din generaţii diferite şi de formule variate. Acest aspect se datorează nu profilului de „culegere” pe care se poate considera, eronat în bună parte, că îl are cartea, ci dintr-o viziunea a literaturii ca organism, mereu în plină dezvoltare, cu vase comunicante mai mult sau mai puţin la vedere. Ar mai trebui spus că există o întreagă tradiţie a cărţilor astfel alcătuite în literatura noastră, de la Pompiliu Constantinescu la Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Eugen Negrici, Ion Pop, Mircea Martin, Ion Negoiţescu până la optzeciştii Ion Bogdan Lefter şi Radu G. Ţeposu, practică păstrată şi în generaţiile mai noi, care continuă să acorde importanţa cuvenită criticii de întâmpinare. Aceste cărţi nu numai că au înscris în timp real noile apariţii pe orbita tradiţiei literare, dar au şi irigat şi irigă lucrările academice de istorie literară.

În Printre optzecişti. După Şcoala de la Târgovişte, titlu destul de înşelător, Nicolae Oprea îşi probează perspectiva de istoric literar, într-o arhitectură formată din două blocuri istorice, „Printre optzecişti (şi nu numai)” şi „După Şcoala de la Târgovişte”, primul fiind alcătuit din capitole care sugerează accentul pus, deopotrivă, pe autor şi pe genul literar, fără să forţeze tipologii creatoare: „Poeţi”, „Poeţi - Prozatori”, „Prozatori”, „Critici/ istorici literari, eseişti, memorialişti”, acestea fiind urmate de unul intitulat „Pro Memoria”.

În primul text va evidenţia importanţa debutului, cu constrângerile sale din timpul deceniului nouă din secolul trecut, urmând să facă referire în majoritatea cronicilor la începuturi, calibrându-şi, astfel, discursul istoric. Acest recurs îi oferă atât posibilitatea încadrării, într-o solidaritate, nu într-o formulă, cât şi datele individualităţii: „Modelându-se în climatul stimulativ de la Echinox, ca şi [Aurel] Pantea, Ioan Moldovan formează seria redacţională predominant poetică a anului 1976 (anul absolvirii), împreună cu Aurel Pantea, regretatul Augustin Pop, Mircea Petean şi Ion Cristofor, poeţi care nu încap în tiparele unei singure formule, fiind deopotrivă fantezişti şi avizi de real, livreşti şi concretişti, ermetici şi discursivi, visători şi sceptici, melancolici şi sarcastici, într-un cuvânt, talentaţi” şi, prin combinarea şi distilarea în manieră proprie a stărilor enumerate, originali. Pe şaizecistul Ion Pop îl va prinde în sintagma „poetul cărturar”, explicând că, în lirica acestuia, „naturaleţea decurge, paradoxal, dintr-o profundă (auto)cunoaştere, din simplitatea comunicării şi a coabitării livrescului cu firescul”. Despre Nicolae Prelipceanu va spune c㠄este un poet al neliniştii şi al aventurii”, tuşă călinesciană prin care s-au definit, în interbelic, scrierile filosofice ale unor Blaga, Pârvan, Cioran.

În „Poeţi – Prozatori”, Nicolae Oprea abordează două dintre discursurile literare cele mai vizitate de critică în ultimele două decenii, cel al lui Gabriel Chifu şi cel al lui Varujan Vosganian. În cazul lui Gabriel Chifu, criticul beneficiază de concentrata antologie Papirus (2016), realizată după ce poetului i-a fost decernat Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”. Criticul remarcă dimensiunea alegorică a scrierilor acestuia, rafinată atât în proză (Ploaia de trei sute de zile), cât şi în poezie:„Poet cu multiple valenţe, Gabriel Chifu conturează un univers poetic particular, edificat pe metamorfozele realului, uzând dezinvolt de ironie, ludic, oniric şi percepţia absurdului (în spirit urmuzian)”. În ceea ce-l priveşte pe Varujan Vosganian, exegetul îi relevă una dintre ideile creatoare generale, care-l individualizează în peisajul contemporan: „Originalitatea discursului confesiv derivă din mixtura perfectă dintre biografism şi istorism”, aceast㠄simbioz㔠e determinantă şi în Cartea şoaptelor.

Dintre cărţile prozatorilor, Nicolae Oprea le va fixa în această panoramare pe cele ale lui Alexandru Vlad, Silviu Angelescu, Dumitru Augustin Doman, Florin Logreşteanu etc.

Pe critic îl preocupă, bineînţeles, şi literatura despre literatură, medierile, negocierile şi fixările acesteia în sistemul în care se dezvoltă/ pe care-l dezvoltă. Citeşte, în acest sens, Cenaclul de luni – 40 (Editura Cartea Românească, 2017), La Echinox, în atelier// Corespondenţă Marian Papahagi – Ion Pop// 1969-1981 (Editura Muzeul Literaturii Române, 2015), îl evocă pe Ion Vartic, recenzează Strategia de a moşteni nebuni cinstiţi sau ridicarea la putere a lui Călin Vlasie, şi nu rămâne indiferent la apariţia primului studiu analitic-monografic, „esenţializat”, în toată puterea cuvântului, dedicat de Gabriela Gheorghişor lui Cristian Popescu, Cristian Popescu. Arlechinada tragică (2015), pe care îl consideră un act de „reactualizare” a operei acestuia. Este secţiunea cea mai puţin omogenă, dar asta nu face decât să arate capacitatea autorului de a comenta cărţi şi fenomene literare dintre cele mai diferite.

În „PRO MEMORIA”, consacră adevărate fişe de dicţionar al literaturii unor Iustin Panţa, Gheorghe Izbăşescu, Miron Codrun (o „bio-diagramă”) şi Constantin Hârlav. Multe dintre aceste scrieri sunt şi o formă de solidaritate, îndreptându-se spre autori din planul secund sau din pliurile istoriei literare, demonstrând, în manieră proprie, lupta criticii împotriva uitării.

Partea a doua a cărţii cuprinde o suită de exegeze ce au ca obiect proza Şcolii de la Târgovişte. Nicolae Oprea îi conferă acesteia, cu precizie, locul în evoluţia literaturii române: „Prozatori ingenioşi, de aleasă fibră intelectuală, ei contribuie decisiv la reabilitarea jurnalului intim ca formulă epică de substanţă într-un gen de literatură a fragmentului cu turnură autobiografică. Procedeele autoreflectării şi intertextualităţii, jocul compoziţional, registrul parodic şi ironic, opţiunea livrescă şi percepţia demistificatore a cotidianului prozaic – sunt trăsături structurale ale prozei lor, anticipând maniera postmodernistă a prozatorilor din generaţia optzecistă”. În aceeaşi ordine de idei, criticul aminteşte de mărturia lui Mircea Horia Simionescu – a cărui întreagă creaţie s-a condus după deviza nu povestirea e fragmentară, ci viaţa –, mărturie făr㠄pretenţii protocroniste”: „eu am descoperit legile nelegiuite ale colajului şi scoaterii din ramă, gustul pentru începuturile fără sfârşit şi descrierea lacunară...”. Se vede din mărcile limbajului critic şi din deschiderea analitică o afinitate aparte a lui Nicolae Oprea pentru această literatură intelectualizată, care se ia întotdeauna altfel drept scop în sine, care introduce o nouă viziune asuprea realităţii în literatura română, cu noi raporturi şi relaţii între ficţiune şi viaţă. Această secţiune înregistrează texte atât despre literatura cunoscutei triade Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu şi Costache Olăreanu, cât şi despre Încercarea autorului a lui Tudor Ţopa şi despre Caiet pentru... al lui Alexandru George.

Nicolae Oprea face să pară uşoară meseria de istoric literar, însă claritatea, geometria regulată şi fluiditatea discursului reprezintă atât însemnele unei vocaţii, cât şi rezultatul unei îndelungi practici critice. Nu caută să ofere interpretări originale cu orice preţ, ci să explice şi să elucideze, să traducă într-un limbaj raţional tarele scrierilor literare fără să le afecteze canalele empatice. Nu pune textul în slujba propriilor teorii, ci se pune în slujba textului şi a cititorului.

© 2007 Revista Ramuri