Reputat universitar clujean, profesor de filosofie, comunicare şi jurnalism, Tudor Cătineanu descoperă poezia ca discurs comunicaţional de devoalare a eului esenţial şi a esenţei eului.

Eul liric face figura unui spirit conceptual ce caută să înţeleagă lumea pe cale intuitivă. Situaţia fundamentală a segregării şi unificării conceptului cu intuiţia este înscrisă în intervalul meditativ delimitat de un motto şi un epilog de natură heraclitiană: „Heraclit/ aruncă-n lac/ petale din/ flori de mac,/ stropii-n cercuri se desfac” (Motto); „Aceluiaşi Heraclit./ Obscurul din Efes./ Foc nestins,/ neaprins,/ prins în joc/ de necuprins” (Epilog).

Lacul este lumea metaforică în care este aruncat ca o petală omul şi în care, la rândul lui, aruncă petale de gând ce devin finalmente cercuri. Ajuns la concepte pe nu se ştie ce cale, eul liric lecturează lumea prin grila acestora. El nu este străin nici de intuiţie. Este capabil să trăiască într-un multi-vers binar, format din două universuri de gândire şi de discurs ce se intersectează. Aflat la semaforul dintre universul abstract şi universul concret, eul poetic visează îndoit, incert, nesigur, neliniştit. Visează interogativ.

Intuiţia este o fisură a conceptului, iar conceptul constituie o fisură a intuiţiei. Trăind simultan în mediul acestora şi încercând să le unească, eul discursiv trasează liric cercuri. Şapte sunt cercurile delimitate poetic în cele şapte capitole ale volumului: 1) „Albastrul metafizic” alcătuieşte „cercul egret”; 2) „Ecourile şi reverberaţiile” sunt „cercuri tangente şi secante”; 3) „El şi ea” reprezintă „cercuri înstrăinate”; 4) „Noi, amândoi” formează „cecurile consonante”; 5) „Întemeierile” constituie „geneza cercurilor”; 6) „Dealul şi valea” fac împreună „cercul mioritic”; 7) Finalmente, un „corolar” se arată a fi „cercul fără circumferinţă”.

Pentru a da o direcţie hermeneutică de comprehensiune şi interpretare volumului, autorul recurge la opt ilustraţii realizate de pictorul Octavian Cosman (intitulate „Oasis”): prima este reţinută drept copertă, a doua furnizează o idee de interpretare a motto-ului, iar următoarele şase dau un sens primelor şase cercuri.

Principala şi cea mai frecventă trecere de la un univers la altul este traversarea dinspre concret spre abstract: „Încerc, tot încerc,/ iar într-un târziu mă trezesc/ încercat, încercănat, încercuit/ şi închis într-un Cerc” (Încercări…); „Într-un târziu, încheiat,/ şi tu te alegi/ şi noi ne alegem/ cu un înţeles” (Emblemă mediatică); „Lumea aceasta, în care trăim,/ este, poate,/ – că am vrut, că n-am vrut –/ un paradis în destrămare,/ o infinită alunecare/ din Cercul cel albastru/ de la început” (Clopotul Big-Bang). Alteori, traversarea gândului merge de la abstract spre concret: „Este oarecum evident/ că oricare Ieri este precedat de un Alaltăieri/ (…)/ Azi e Mâinele de Ieri şi Poimâinele de Alaltăieri/ (…)/ deci noi suntem, adică existăm, doar Azi” (Secvenţele timpului). Cercul intuiţiei şi cercul conceptului sunt în sine cercuri vicioase. Marea realizare a spiritului liric este să înţeleagă: pe de o parte, să înţeleagă conceptul prin intuiţie, iar, pe de alta, să înţeleagă sensibilul prin concept. Există şi o a treia variantă, aceea a paradoxului, în care abstractul din abstract este căutat ca o cale de a pricepe sensibilul: „Şi ca un semn/ din nu ştiu ce adâncuri,/ mă-ncearcă un gând/ sau poate îl încerc:/ Cum am putea, iubito,/ din triunghiuri,/ să ne retragem/ în acelaşi Cerc!?” (Paradox suspendat).

Această lirică metafizică rulează la nivel filosofic marile sentimente: iubirea (de Dumnezeu, de părinţi, de copii, de prieteni, de iubită), tristeţea, singurătatea, trecerea timpului, nostalgia, melancolia. Parcă ceea ce modulează cumva şi reverberează în întreaga materie a volumului este tristeţea metafizică a începutului, a trecerii şi a sfârşitului: „Şi este o tăcere/ atât de densă/ şi o tristeţe atât de vastă/ în întregul Univers,/ încât în el/ nu mai încape nicicum,/ acum şi niciodată nici un vers” (Tristeţe metafizică).

Per ansamblu, de un lirism intelectual şi filosofic cum puţini poeţi sunt capabili să atingă, acest volum remarcabil ne arată că inevitabil maturitatea gândirii ajunge la un exerciţiu liric şi că filosofia devine în ultimă instanţă poezie.