Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








O poetă cu vocație

        de Florian Copcea

Teme grave, întrupate şi eternizate în plăsmuiri livreşti, identificăm în poemele (varianta românească) din volumul Caii roz al poetei Emanuela Buşoi. Dincolo de realitatea distinctă, care ne răscoleşte profund sentimentele, ni se relevă sensul nemărginirii existenţiale: ,,Caii mei roz ca floarea de cireş/ Stăruie pe buza marelui abis/ Să ridice spre aprinsul soare/ Frânghie de raze suitoare” (Caii roz).

Fire emotivă, mereu lăsând impresia unei vulnerabilităţi lăuntrice, Emanuela Buşoi explorează un filon liric magic, de extracţie expresionistă, nuanţat de un extaz provocat, mai ales, de exacerbarea eului creator: ,,Enunţul că/ ceasul a venit şi/ omul n-a sosit/ se dovedeşte a fi/ neadevărat precipitat fals/ pentru că mereu şi mereu/ omul soseşte neapărat/ de la capătul lumii/ din supersonic/ sau submarin/ din teatru de război/ mai ales/ de după colţ/ de vizavi/ ori/ de/ câte/ ori/ Vine Ceasul” (Mereu).

În viziunea autoarei, cuvântul care ,,a inventat/ Timpul” e chemat să exprime uimirea, desprinderea ochiului de pe ,,ciobul de sticlă afumat㔠prin care priveşte haosul orfic al lumii. Demersul său liric, mărturisire a unei stări intense de beatitudine, dezvoltat sub semnul thanaticului şi permanent raportat la miturile prozodice, impresionează prin francheţe, lucru care ne obligă să-i înţelegem setea avidă şi absolută de reinventare a sinelui: ,,Să treci/ Dintr-un univers/ Într-unul paralel/ Cu atâtea altele/ Folosind bunăoară cuvântul potrivit:/ Fiat lux/ Ar suna bine./ Să te întorci/ Când îţi convine/ Aici./ Pentru ce? Pentru cine?” (Universuri) sau: ,,…Cât îmi plac albele pietre/ Ce-mi vorbesc de uitata grandoare,/ De opulenţă, de splendoare,/ De Eschil, de Sofocle, de artă deci,/ De viaţă deci şi, mai ales, de mare./ Oameni şi zei stând la taclale,/ Plecaţi şi unii şi alţii prea din vreme/ Spre alte verzi arcadii însorite,/ Vrăjiţi de alte talazuri nesfârşite” (Albe pietre).

Poetă cu vocaţie, înzestrată cu har şi dar, Emanuela Buşoi nu se lasă atrasă de arhetipuri demodate, considerându-le, probabil, caracteristice liricii clasice, ea fiind sedusă de actul poetizării sacrului. Pentru a ajunge la acest traiect în balans între modă şi postmodernism, constatăm, şi-a asumat, fără complexe, riscul cultivării asidue a anti-ficţiunii poetice. Datorită acestui mod de repunere în drepturi a discursului liric, poemele din volumul Caii roz capătă dimensiuni cosmogonice. Totul pare sprijinit pe imagini conservate în adâncul Fiinţei, acolo unde zgomotul şi furia tăcerii îşi dezvăluie vulnerabilitatea. Poeta utilizează un limbaj frust, inspirat, în care cotidianul istoric se îmbină fericit cu un fantastic raţionalizat în simboluri combinatorii în stil modern: ,,Nu-mi atingeţi cercul, nu-l atingeţi,/ Este singurul zid de apărare/ Al oraşului meu interzis,/ Secret, unic şi personal./ Acolo se întind în lung şi în lat/ Străzi cunoscute mie, umbrite de/ Salcâmi cu flori albastre şi roz;/ Împrejmuite de portocali în floare/ Pieţe pietruite se învechesc./ Deasupra balcoanelor înveselite de leandri/ Se întinde cupolă cerul suplu şi moale/ Ca un balon umflat până la punctul de spargere./ Mă ridic din nacela suspendată/ Ori de câte ori doresc peste lumile ştiute...” (Noli tangere).

Zbuciumul interior, stările de spirit, unele duse până la paroxism, dau senzaţia unui joc continuu cu viaţa şi moartea, ceremonie firească de depoetizare a clipei şi de recuperare a rostului creatorului captiv în această lume în care ,,Calul de faianţă/ pe jumătate roz/ pe jumătate alb/ din bucătăria poetului/ Louis Aragon/ şi a Elsei Triolet/ fostă Maiakovski/ fixat/ acolo sus pe perete/ cu ochi de cal/ îndreptaţi spre mobila poleită/ de anii ce de multişor/ au curs din viitor/ aşteaptă/ să se smulgă/ din încleştarea zidului/ de moară veche./ Aşteaptă să reintre/ în visul/ ultimului Poet cavaler/ nebun după Elsa” (Calul din bucătărie).

Reflecţiile poetei, intens canonizate în versuri exploratorii, fiinţiale, trădează o poetă viguroasă, hotărâtă să-şi coboare de pe soclu idolii pentru a ne convinge cât de abstract ar putea fi destinul omului fără poezie, aceasta fiind ,,alături de zei, de tot desprins㔠(Zeiţa).

 

© 2007 Revista Ramuri