Copilăria lui Escargot, omul-melc, a stat sub semnul întunericului şi al luminii. Nu se juca cu ceilalţi copii, părea speriat în preajma lor. La grădiniţa din orăşel, se izola de cei de-o vârstă cu el, făcându-se nevăzut în livada din apropiere, rătăcind printre nucii care de ani buni nu mai dădeau rod, merii neîngrijiţi şi gutuii cu fructe becisnice. Într-o zi a fost descoperit de personalul de serviciu – la sesizarea educatoarei care-i observase lipsa – tolănit în poeniţa acoperită cu iarbă, înconjurată de arbuşti pitici, sălbatici, despre care nimeni nu se întreba dacă rodiseră sau vor rodi vreodată. Surprins, a încercat să dispară între prunii sălbăticiţi, strecurându-se în întunericul crengilor joase, dar a fost imobilizat şi readus cu forţa în incinta grădiniţei.

Apostrofat, nu plângea şi nu răspundea la întrebările educatorilor, care încercau să-i înţeleagă reacţiile. Curios li se părea că băieţelul nu se închidea în el şi nu trăda acel soi de încăpăţânare a copiilor, ce refuză ostentativ să coopereze cu cei maturi, dintr-un spirit de frondă infantilă – cum ar spune psihologii. Escargot îşi înălţa privirile peste capul educatorilor, fixându-le undeva, spre cerul scăldat de lumina solară, ignorând întrebările insistente care nu-l menajau minute în şir, ori explicaţiile de cum trebuie să se comporte un copil educat.

„Este un băieţel dificil, a tras o concluzie pripită psihologul instituţiei preşcolare, după o încercare eşuată de a comunica cu micuţul. Nu-i înţeleg frustările...”

După o lună, Escargot a refuzat să mai meargă la grădiniţă, spre surprinderea părinţilor şi mulţumirea nemărturisită a personalului instituţiei...

În următorii ani, Escargot se transformă într-un adolescent deşirat, slăbănog, dar la fel de necomunicativ în anturajul puţinilor prieteni care îl acceptau aşa cum era. Prietenii lui Escargot obişnuiau să spună cei din familie deşi se îndoiau că tânărul cu părul rebel şi ochii duşi în fundul capului înţelegea noţiunea de prietenie...

În prezenţa colegilor, Escargot era la fel de izolat ca în copilărie, în mijlocul preşcolarilor. Nimeni nu bănuia că adolescentul taciturn comunica într-un mediu cu mult mai complicat şi mai spectaculos decât ar fi fost ei capabili să înţeleagă. Formată din reprezentări stranii, vise care scăpau chiar înţelegerii freudiene, revelaţii şi semne ale unei refulări născute de timpuriu, existenţa lui Escargot se îmbogăţea cu tot ceea ce noaptea conştiinţei sale îi oferea în locul ispitelor diurnului.

N-a fost totuşi o simplă întâmplare revelarea Euterpei; fiinţă nocturnă, caldă, exuberantă în momente imprevizibile pentru adolescentul lipsit de experienţe verosimile, dar ciudată. La apariţia ei, lumina îndoielnică a nopţii conştientului lui Escargot se estompa brusc. O privea, dar încerca de fiecare dată sentimentul dual că o vede şi că n-o vede; că i se vorbeşte sau el însuşi vorbeşte, aşezând fiecare cuvânt, fiecare frază mai coerentă pe buzele ei. De pildă, auzea:

„Lumina mea este, în fapt, întunericul celorlalţi. Culorile mele n-au strălucirea curcubeului, dar există...”

„Nu înţeleg...”, bâlbâia el.

Şi nici nu se străduia să priceapă. În asemenea singulare momente, simţea că trăieşte vorbele zeiţei. Şi era suficient. Şi dacă le trăia, ce rost ar mai fi avut să le înţeleagă ?...

La următoarele întâlniri, ea continuase să-i vorbească fără cuvinte. Când privirile Euterpei începuseră să amestece pentru Escargot felurite înţelesuri, apariţiile ei se răriră iar dorinţa lui de-a o revedea deveni mai arzătoare.

Pe urmă, aşteptarea i se păru zadanică. Se scurseseră deja săptămâni, luni fără vreun semn de la Euterpe. La început, nopţile o visa aşa cum o cunoscuse, dar curând chiar visele îi deveniră haotice; imaginea ei – cioburi de oglindă. Conştient sau inconştient, le adună într-o efigie. Era Euterpe şi nu era ea. Ce i se părea mai ciudat era că, la sosirea nopţii, efigia îşi făcea apariţia din el însuşi pentru ca, la ivirea zorilor, să se ascundă în el – numai dorinţă, fără profil şi fără cuvinte.

În restul zilei, redevenea tânărul detaşat de cele ale lumii, iar lumea îl accepta aşa cum îl cunoscuse: un inadaptat, un fluşturatic, un biet adolescent de care înşişi bătrînii părinţi se îndoiau că va ajunge vreodată cu picioarele pe pământ.

Ca în copilărie, rătăcea prin livada părăsită a fostei grădiniţe – mutată de municipalitate într-o clădire modernă–, printre nucii fără rod, aproape uscaţi, merii şi gutuii ameninţând să se prăbuşească, aruncând spre soare priviri ostile, când i se părea lui că astrul încerca să-şi bată joc de el: proiecta imaginea Euterpei ici şi colo, într-un luminiş sau chiar în încrengătura de crengi uscate a pomilor, ispitindu-l să alerge, s-o ajungă. Escargot, melcul, nu se lăsa însă păcălit. O simţea pe Euterpe în el, caldă, tainică, palidă ca lumina unor stele. Soarele se străduia zadarnic să-i arate lumea în forme şi culori pe care el fusese predestinat să le ignore.

În ziua când îl îl întâlni pe zdrenţărosul Zarathustra cocoţat într-un prun, în speranţa că pe vârf va afla câteva prune uscate, ceva se schimbă în existenţa lui Escargot. Se lipi de trunchiul pomului şi-i mărturisi smintitului visul sau dorinţa ori speranţa – probabil, toate la un loc – de-a o regăsi pe Euterpe. Fără să coboare, ronţăind fructele uscate, rătăcite pe crengile de sus, Zarathustra îl îndemnă să purceadă la drum lung şi s-o caute.

„Încotro ?...

„Dacă o simţi în tine, aşa cum spui, îndreaptă-te încotro vei vedea cu ochii şi ai s-o afli...”, l-a sfătuit smintitul.

„Dar eu văd numai în întuneric”, s-a mărturisit Escargot.

„Nici n-am spus că ai s-o afli în lumină solară, l-a certat Zarathustra. Omule, nu-mi răstălmăci vorbele !...”

Escargot mai zăbovi câteva zile până să se hotărască să plece în căutarea lui Euterpe. Aştepta semne prevestitoare. Aştepta revelaţii. Pe primele le identifică într-un nor cenuşiu sub forma unei păsări imense. Lumina solară se estompase şi putu desluşi în depărtări chipul zeiţei: faţa prelungă, de culoarea indigoului, doi ochi albaştri, bordaţi de o pulbere de scântei, iar părul... Nu desluşi ce se ascunde sub coroana florală de Regina Nopţii, purtată pe cap de Euterpe. Se îndreptă spre punctul pe care umbra fecioarei cădea perpendicular pe pământ. Reuşi să parcurgă distanţa într-o zi şi-o noapte...

„Euterpe !...”, îi rosti numele.

„Nu sunt Euterpe”, îl ignoră efigia.

„Te-am recunoscut, nu cedă Escargot. Te-am visat astfel în fiecare noapte...”

„Imaginaţia îţi joacă feste. Curând, Regina Nopţii are să adoarmă, lăsându-şi şturlubaticele prinţese să se-ncure în voie...”

Escargot simţi un soi de vanitate inundându-i mintea. Nu putea fi dus de nas. Chiar începu să râdă. Zeiţa nu-i răspunse la provocare. Chipul de culoarea indigoului se ascunse sub penajul imensei păsări, iar pulberea de scântei urzi un covor în culori amestecate de negru şi albastru. Tânărul desluşi, dezamăgit, florile de zorele.

„N-are rost să insişti spre-unde-Euterpe-este-numai-o-nălucă, îl povăţui Zarathustra, cocoţat între ce mai rămăsese din coroana unui gutui uscat. Caut-o în altă parte...”

„Ţi-am spus, o port în mine”, îi aminti Escargot.

„N-am afirmat altceva, frate! se înfurie smintitul. Tu eşti Escargot, omul-melc, şi te împărtăşeşti la fel, din lumina zilei, ca şi din noapte. Nu stărui acolo unde ai ratat o dată!”

Două săptămâni i-au trebuit lui Escargot să se hotărască încotro s-o pornească în căutarea Euterpei. O revedea noapte de noapte în vis. Fiinţă nocturnă, zeiţa îi vorbea în cuvinte şi necuvinte. Trezit din somn, Escargot nu reuşea să-şi amintească dialogul cu ea. Mesajul se rezuma la două cuvinte: Caută-mă!...

Deşi era convins că lumina solară nu-i va fi de niciun folos, Escargot alese s-o facă în plină zi. Pe străzi ocolitoare, ajunse în partea de răsărit a orăşelului unde municipalitatea reuşise să creeze o salbă de grădini. Fiecare purta numele unei flori. Omul-melc pătrunse în toate, dar, în cele din urmă, intuiţia îi sugeră că o va afla pe Euterpe în grădina cu trandafiri. Contemplă florile ore în şir, îmbătat de mireasma lor care, în imaginaţia lui, era însăşi mireasma pe care epiderma feciorelnică a Euterpei o împrăştia cu voluptate în jur.

„Euterpe !... şopti, dar nu i se răspunse. Euterpe !...” continuă, însă cu acelaşi rezultat. Când soarele săgetă orizontul, mireasma dispăru la atingerea primei boare a înserării, iar culoarea florilor păli. Dezamăgit, tânărul visător se întoarse în grădina părăsită a fostei instituţii şcolare şi-i mărturisi lui Zarathustra eşecul repetat.

„Nu mă aşteptam la altceva, Escargot, omule-melc, îl certă acesta. În Grădina Trandafirilor, te-ai îmbătat cu mirosul florilor, în loc să le pătrunzi esenţa ascunsă în trupul lor firav. Nu te lăsa însă învins de neşansă. Continuă !...”

În oraş, totul i se părea acum fără noimă lui Escargot: florile şi copacii, iarba şi pământul umezit dimineaţa de rouă. Absenţa Euterpei îi măcina existenţa. Când, din ce în ce mai rar, îi apărea în vis, ştia că este numai întruchiparea unei ispite ce urma să aducă cu sine un repetabil coşmar. Încerca atunci să se îndepărteze.

Înstrăinat de lume, părăsi oraşul. Ignoră magistrala, şoseaua naţională, chiar drumurile de ţară. Toate l-ar fi condus spre o lume aidoma cu cea din care plecase. Preferă câmpia uscată şi terenul bolovănos, înţelenite cu piatră şi rădăcini demult fără viaţă. Absenţa vieţii, urâţenia locurilor îl scârbiră, dar în el persista dorinţa de a merge mai departe.

După o zi şi-o noapte de mers continuu, obosit, se prăbuşi peste un bolovan. Brusc, simţi în el o energie care-i revigoră toate simţurile. În aceeaşi clipă, din piatră ţâşniră sunete muzicale, nespus de frumoase. Se duse cu gândul la legenda lui Apollo, pe când lucra la ridicarea zidului Megarei.

„Lira lui Apollo...”, şopti, îmbătat de muzica nefirească.

„Nu, auzi limpede. Apollo a rămas în legendă. Euterpe continuă să fie fidelă nebunilor singuratici – tot mai puţini –, care mai cred în ea. Vom împărţi împreună şi întunericul şi lumina, Escargot, melcule !...”

În fapt, Euterpe face verosimilă povestea. Poetul – asemenea omului-melc – preface întunericul din el în bulgări fluizi de lumină...

Gândul acesta îl însufleţi şi-i dădu speranţă. Îşi alungă din minte parfumul îmbietor al florilor, razele ademenitoare ale soarelui, căutările labirintice în întuneric. Acestea aparţineau unei lumi pragmatice. Euterpe i se revelase într-un moment şi un loc susutrase oricărei logici.