Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Totul poate fi salvat cu o poveste

        de Viorica Gligor

Kamel Daouda a fost distins, în 2015, cu Premiul Goncourt, Premiul François Mauriac şi Premiul celor Cinci Continente ale Francofoniei pentru romanul său de debut, Cazul Meursault, contraanchetă. Cartea recentă a scriitorului algerian, Zabor sau Psalmii, este un elogiu închinat literaturii, puterii mântuitoare a scrisului. Scrisul ca armă împotriva uitării şi a morţii.

Protagonistul, un tânăr orfan, se vindecă de nefericire pe măsură ce îşi descoperă, cu jubilaţie, darul de a-i salva pe bolnavi şi muribunzi, consemnându-le poveştile de viaţă. Din reflecţiile sale asupra misiunii încredinţate se întrupează cartea mărturisitoare despre parcursul propriei deveniri, despre salvarea personală prin scris: „Scrisul a fost inventat ca să fixeze amintirea, asta e premisa darului meu: dacă nu vrem să uităm este pentru că nu vrem să murim ori să vedem moarte în jur. Iar dacă scriitura a venit pe lume în mod universal înseamnă că e o modalitate puternică de a învinge moartea... Scrisul este răzvrătirea primordială, adevăratul foc furat, ascuns în cerneală ca să nu ne ardă”.

Cea dintâi revelaţie identitară a copilului a fost bucuria de a-şi fi definit fiinţa prin cuvânt, în timp ce îşi scria prenumele secret – Zabor. În această iluminare inaugurală a presimţit freamătul propriului destin, al unei taine adânci: „Stranie oglindă propriul prenume, de altfel era ca şi când mi-aş fi descoperit animalul totemic sau m-aş fi agăţat de cea mai înaltă creangă a unui copac”. Şi-a trăit darul ca pe o binecuvântare divină, cu atât mai mult cu cât, în neamul său, era singular, un deschizător de drumuri: „Eram primul binecuvântat cu un dar uluitor, arzător, în universul consangvin al tribului nostru”. Abandonat şi repudiat de tată, epileptic, crescut de o mătuşă, Zabor a evadat din această realitate dramatică şi s-a refugiat în tărâmul compensatoriu al lecturii. Citind primul volum din O mie şi una de nopţi, i s-a devoalat formula magică a amânării şi a înfrângerii morţii prin poveste. Atunci a trăit o experienţă iniţiatică inegalabilă. Fascinat de istoria fabuloasă şi exemplară a Şeherezadei, devenea tot mai conştient de faptul că literatura are menirea de a salva vieţi, cât mai multe vieţi...

Pe măsură ce a trăit tot mai intens seducţia ficţiunii, s-a sustras tot mai mult Coranului. Treptat, în fiinţa sa a crescut nevoia de a scrie, de a inventa o limbă suverană, „puternică, exactă, bogată ca un stup, reconstituită din carne şi suflu, redescoperită cuvânt cu cuvânt, cu răbdarea unui anchetator, împinsă până la limita preciziei”. O limbă larg încăpătoare, capabilă să tezaurizeze memoria individuală şi colectivă, să reordoneze lumea, să-i dea coerenţă şi sens. Să concureze credinţa şi rugăciunea, versetele psaltice ale Cărţii sfinte. Să tămăduiască fragilitatea şi suferinţa semenilor, atunci când imamul şi doctorii se dovedeau neputincioşi.

Triumfător, Zabor a găsit cheia nemuririi – scrisul: „Scrisul e singurul şiretlic împotriva morţii. Oamenii au încercat pe rând rugăciunea, leacurile, vrăjitoria, versetele în buclă sau meditaţia, însă cred că sunt singurul care a găsit calea: scrisul”. A transcrie şi a interpreta lumea, a o transforma în cuvinte înseamnă a-i învinge efemeritatea. Cărţile citite, caietele în care au fost consemnate poveştile consătenilor au devenit, rând pe rând, treptele înţelegerii superioare că există o legătură indestructibilă între viaţa veşnică şi scris. Cărţile se opun morţii, ridică baricade împotriva Timpului devastator, împotriva uitării şi destrămării. Meditaţiile despre actul artistic oglindesc luciditatea, responsabilitatea, dar şi orgoliul luciferic al celui care scrie: „De ce scriu? Pentru că eu sunt martorul, păzitorul, întorc din drum moartea sătenilor, fiindcă sunt importanţi şi demni de veşnicie. Dumnezeu scrie, la fel şi eu”; „De ce se scriu şi se citesc cărţi? [... ] Pentru că există moarte, există un sfârşit, prin urmare şi un început pe care trebuie să le restabilim în noi, o primă şi ultimă explicaţie. Scriind sau povestind este singurul mijloc prin care poţi să te întorci în timp, să i te împotriveşti, să îl restabileşti sau să îl controlezi”.

Confesiunea protagonistului este istoria unui sacrificiu şi a unei dăruiri totale în numele creaţiei. El trăieşte ascetic în chilia sa, închinându-se cu devoţiune Dumnezeului cuvintelor. În a cărui putere izbăvitoare crede cu tărie. Zabor este un ales, un privilegiat, chiar dacă poartă stigmatul unui proscris. Care a îndrăznit să sfideze Tradiţia, Legea străveche a lui Allah, prosternându-se altei limbi decât cea a Coranului. De care s-a eliberat tocmai pentru că în limbajul artistic, în metaforă, mai ales, a găsit poezia, misterul, visarea, libertatea de a fi el însuşi. Când a inventat prima metaforă, Zabor a trăit fericirea supremă, extazul: „Puteam să schimb ordinea lumii, să scriu poveşti, să scap de satul meu şi de soarta lui împietrită, să întâlnesc nevăzutul în carnea lui şi să reiau legenda vieţii mele de la capăt. Metafora e un fel de verset care merge din trup spre cer, nu invers. E o variantă a incantaţiei, o scurtătură, un drum de-a dreptul”.

Înzestrat cu o putere miraculoasă, Zabor a înţeles, încă de la optsprezece ani, „că lumea e o carte, că limba se istoveşte într-un fel de foc”, că era predestinat să transfigureze şi să mântuiască vieţile muribunzilor. Asemenea unui vraci sau făcător de minuni, el reuşea imposibilul: să smulgă sufletele din ghearele suferinţei şi ale întunericului, să le redea lumina şi vitalitatea speranţei, a veşniciei. Proba de foc a protagonistului a fost încercarea de a-şi salva tatăl castrator. De a-şi birui ispita răzbunării şi ura care i-au năpădit sentimentele, asemenea unor buruieni otrăvitoare. În timp ce stătea de veghe la căpătâiul părintelui său, fiul a recâştigat compasiunea şi foarte omeneasca nevoie de iertare şi mângâiere, uitând frustrarea şi nedreptatea. Voia să-i dăruiască tatălui povestea perfectă, „echilibrată şi densă ca versetele”, creată cu migală şi har. În care anomaliile şi rănile familiale să fi fost vindecate, iar dragostea să-şi fi recâştigat drepturile fireşti, astfel încât relaţia filială şi cea fraternă să se fi purificat de toate reziduurile şi toxinele. Totul putea fi salvat cu o poveste, atâta timp cât „lumea era risipire, iar scriitura, liturghia ei”, îndrăznea să creadă Zabor. Cartea pe care a scris-o este una a Memoriei, dar şi a sublimării răului şi dizarmoniei, a biruinţei literaturii asupra suferinţei şi a nonsensului existenţial.

Fundamental, romanul lui Kamel Daoud rămâne un omagiu emoţionant, de un profund lirism, dedicat artei cuvântului. Totuşi, în universul ficţiunii se reflectă şi secvenţe din viaţa reală şi dureroasă a Algeriei: condiţia discriminatorie a femeii, fanatismul religios, dramele din lumea arabă, ascunse dincolo de draperiile mătăsos-strălucitoare ale meditaţiei şi ale poeziei...

© 2007 Revista Ramuri