Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Tentația antipodului

        de Gabriela Rusu-Păsărin

Ismail Kadare este scriitorul care a reuşit să devină vocea disidenţei în Albania, iubit şi interzis deopotrivă, păstrându-şi poziţia de revoltat împotriva sistemului totalitar, indiferent de opresiunile la care a fost supus. Romanul Păpuşa. Portretul mamei este, din această perspectivă, imaginea acelei lumi a copilăriei, o lume pe care Kadare vrea să o schimbe. Perspectiva rememorativă, a întoarcerii la spaţiul care i-a marcat existenţa ca loc adulat, al copilăriei, dar şi simbolic pentru lumea pe care o voia la antipodul istoriei recente, îndreptăţeşte lectorul să considere scrierea în categoria romanelor-memorii, elementul autobiografic fiind evident, iar detaliile existenţiale – repere pentru reconstituirea atmosferei unei lumi supuse canoanelor totalitare.

Romanul Păpuşa. Portretul mamei este, în egală măsură, şi un roman de familie, şi roman de atmosferă. Oraşul său natal Gjirokastër este elementul declanşator al amintirilor despre copilărie, despre acea aşezare medievală care ascunde secretele unei mentalităţi tradiţionale şi care îşi apără identitatea de presiunile sociale. De aceea, poate, romanul este rememorativ cu o notă de particularitate, totuşi: evocarea mamei îi permite abordarea scrierii din unghiul emotivităţii declanşate de amintirile despre fiinţa candidă şi încrezătoare în destinul fiului său, temătoare în acelaşi timp de a nu se îndepărta şi de a abandona valorile familiei tradiţionale.

Ismail Kadare este cunoscut prin scrierile sale antitotalitare, romanul Palatul viselor fiind considerat scrierea cea mai virulentă la adresa ordinii sociale, comuniste, din Albania şi care a fost interzis de către regimul comunist imediat după lansare. Romanul Nunta, mai puţin reuşit ca tehnică narativă, este expresia mentalităţilor tradiţionale albaneze în privinţa stabilirii relaţiilor familiale, tinerii necunoscându-se până la momentul nunţii, uneori planificându-li-se viaţa înainte de a se naşte. Romanul Păpuşa. Portretul mamei are câte ceva din ambele scrieri invocate anterior. Este lumea comunismului din care Ismail Kadare se desprinde şi devine vocea contestatară cea mai sonoră a epocii sale. Este şi scriitorul fidel locului natal în care se întoarce pentru a regăsi imaginea fiinţei celei mai dragi, mama, o imagine a candorii şi căutării ieşirii din acest labirint al convenţiilor tradiţionale, „fragilă, aproape imponderabilă, ca o figurină de mucava” (Bernard Pivot).

Dacă ar trebui să alegem o imagine-simbol pentru definirea personalităţii femeii-mamă descrise de Kadare, am alege reprezentaţia de teatru Kabuki, în care chipul femeii este marcat de albeaţa care sugerează dematerializarea, imobilitatea şi lipsa particularităţilor fizionomice, expresie a temperamentului şi trăirilor afective. Sub această mască a conformismului se ascunde un vulcan de sentimente, camuflate din dorinţa de a nu încălca rigorile unei lumi ce pare de neschimbat. Întoarcerea în locul natal este pentru Ismail Kadare o întoarcere spre propria copilărie şi adolescenţă, în speranţa regăsirii acelui inefabil irepetabil care înseamnă universul matern, expresia definitorie a începuturilor vieţii sale. O recuperare în timp şi o revenire pentru a înţelege, din perspectiva comparatismului mentalităţilor, acele secvenţe familiale care i-au marcat copilăria. Albeaţa chipurilor actorilor din reprezentaţia de teatru kabuki exprim㠄acelaşi mister pe care îl exprima şi chipul mamei, un mister de păpuşă, de păpuşă blând㔠(p. 8). Misterul însă poate tulbura, iar Kadare îşi aminteşte prima şi ultima întâlnire cu poetul Andrei Voznesenski, autorul versurilor scrise în formă de semi-anagramă, apreciate în lumea literară pariziană. Un vers, după succesive transformări, avea forma matmatma, la final mat şi tma asociind cuvintele „mam㔠şi „beznă”. Este un alt fel de mister susţinut de repetata confesiune a mamei: „Mă înghite casa!” (p. 9). Este o asociere de tristeţe, claustrare şi mister, care defineşte existenţa femeii-mamă, a femeii-soţie într-o lume captivă.

Schimbarea statutului social este semnificativă în raportul libertate/ autoclaustrare: necăsătorit㠖 claustrat㠖 mamă neagră. Natura singuratică a mamei îi conferea statutul de „păpuşă-strigoi, un amestec de răceală, de paloare de ghips, de enigmă, ca în măştile teatrului japonez, ca să ajungă la Matmatma-ua lui Voznesenski, în care mama şi bezna cosmică se contopeau” (p. 28). Această trăire în singurătate este impusă, dar şi dorită. Şi aici intervine dorinţa scriitorului de a explicita tentaţia antipodului. Conform tradiţiei, când femeia atingea un statut înalt, se retrăgea în singurătate, autoclaustarea fiind dovada maturităţii sale. Există însă în fiecare personaj al romanului-memorii al lui Ismail Kadare dorinţa de depăşire a climatului totalitar, de desprindere din lumea dominată de teroarea comunistă. Plecarea la oraş este desprinderea de lumea arhetipurilor rigide, este căutarea identităţii într-o lume schimbată înainte de a fi schimbată de sistem. De la izolare la dematerializare era doar un pas, pe care mama nu l-a mai făcut, dorinţa de integrare în lumea oraşului fiind mult mai puternică, depăşind condiţia primară. Altfel, sentimentul statorniciei este firul roşu al existenţei sale: de la dragoste la prima vedere pentru viitorul soţ plănuit de familie până la dorinţa exprimată imperativ de a fi înmormântată alături de el se configurează un arc peste timp de trei sferturi de veac.

Casa este pentru Kadare universul misterelor, locul unde se păstrează rigorile comportamentului familial. Scriitorul vrea însă să spargă canoanele, să destructureze acest univers simbolic, să transpună familia tradiţională într-un alt climat. Trecerea de la un statut existenţial la altul, de la o localitate mică la capitală, de la rigorile familiale la libertinajul marelui oraş înseamnă o prezentare cu detalii semnificative a transformărilor şi a efectelor acestora. Personajele nu se adaptează însă în noul mediu şi nici nu pot rupe firele invizibile ce le leagă de atmosfera patriarhală. În personalitatea misterioasă a mamei există şi o parte teatrală, ce se manifestă în contact cu mondenitatea. Este atracţia antipodului, lumea ei interioară rămânând marcată de mistere, aşa cum casa tradiţională avea secrete, intrare secretă, nu însă şi o ieşire secretă. Personajele rămân captive în propria istorie şi doar spiritele rebele, aşa cum a fost Ismail Kadare, pot să spargă canoanele. În această lume, moartea este o chestiune de ritm, iar lupta se dă pentru răsturnarea ordinii familiale în primul rând, ajungând la schimbarea ordinii sociale.

Secvenţa cu ascultarea la radio a anunţului despre plecarea scriitorului din Albania este reală. O povesteşte într-un interviu. Era ştirea despre „scrisoarea trimisă preşedintelui ţării. Chemarea la alegeri libere. Răspunsul statului: eram declarat trădător” (p. 115).

Finalul romanului este pe măsura desfăşurării naraţiunii: cu mult mister şi cu evidente căutări ale unor explicaţii în lumea secretelor mentalităţii tradiţionale. Casa, simbolul copilăriei şi al rigidităţii comportamentului comunitar, profund ritualizat, „în toiul reparaţiilor a ars şi s-a prăbuşit într-un maldăr de moloz” (p. 125). A rămas, spre uimirea tuturor, descoperirea intrării secrete, dar nimeni nu a putut spune dacă intrarea secretă însemna şi ieşirea secretă. Sentimentul captivităţii într-o lume dirijată de sisteme sociale rămâne, aşa cum rămâne şi imaginea siderală a mamei, o păpuşă cu personalitate dornică de integrarea într-un alt univers. Funcţiona în esenţ㠄un cod indispensabil pentru dezvăluirea oricărei enigme, inclusiv pe cea a Păpuşii” (p. 127). Iluzia unei nunţi atemporale, ca şi senzaţia continuării confuziei de odinioară, fac din finalul romanului unul marcat de fantasme şi îl conduc spre literatura fantastică. De ce nu? Memoriile, odată răscolind trecutul, declanşează universul de tenebre şi temeri ascunse sub masca albă a păpuşii din teatrul kabuki.

Nominalizat la Premiul Nobel pentru literatură, Ismail Kadare este considerat unul dintre cei mai importanţi scriitori ai secolului al XX-lea şi cel mai mare prozator albanez contemporan.

© 2007 Revista Ramuri