Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Eminescu nu este un poet depășit, noi suntem depășiți de el și trebuie să-l ajungem din urmă

        de Alex Ștefănescu

Interviu realizat de Cristian Pătrăşconiu

– Cum nu a fost niciodată Mihai Eminescu din ceea ce cunoşti că s-a scris/ s-a spus despre el, dragă Alex?

– Eminescu n-a fost niciodată pesimist. Nu poate fi pesimist cineva care descoperă sau inventează atâta frumuseţe. Cineva care se mobilizează până la uitare de sine pentru a scrie poezii pline de farmec, cum nu s-au mai scris. Cineva care întoarce până la maximum butonul intensităţii emoţiilor, riscând să-şi incendieze fiinţa.

Eminescu era doar sceptic în legătură cu acţiunile oamenilor. Le considera un fel de agitaţie a unor furnici în iarbă, prin comparaţie cu măreţia universului.

– Este discutabilă în vreun fel condiţia şi calitatea de „geniu” cu care a fost investit/ desemnat/ descris Mihai Eminescu?

– Multe poezii ale lui Eminescu au o frumuseţe nepământească, par scrise de un zeu. Tocmai de aceea mă bucur când găsesc în opera lui şi versuri proaste. Ele dovedesc că poetul a fost un om ca şi noi. Numai astfel pot să-l admir. Dacă era un zeu, nu puteam să-l admir, este de la sine înţeles faptul că un zeu scrie versuri zeieşti. Dar faptul că un om a scris şi versuri zeieşti mă uimeşte, mă entuziasmează, îmi provoacă o nesfârşită admiraţie.

Cuvântul „geniu” i se potriveşte, indiscutabil.

– Când l-ai întâlnit prima dată pe Mihai Eminescu? Unde şi de ce?

– Încă dinainte de-a învăţa să citesc, am ascultat poezii de Eminescu, citite de tatăl meu, cu glas tare. Prima impresie – au trecut de atunci 65 de ani şi, iată, ţin minte clar ce am simţit – a fost că asist la un număr de scamatorie. Din cuvinte simple, cunoscute de toată lumea, cuvinte pe care le foloseam şi eu în mod curent, erau compuse versuri paradisiace. Numai caleidoscopul mă mai uimise într-o asemenea măsură: din mărunţişuri umile – un ciob de sticlă, un bob de porumb, o pietricică etc. – aparatul crea, printr-un sistem de oglinzi, imagini feerice.

„Lângă lac, pe care norii/ Au urzit o umbră fină,/ Ruptă de mişcări de valuri/ Ca de bulgări de lumină...”

Lac, nori, umbră, ruptă, mişcări, valuri, bulgări, lumină etc., toate aceste cuvinte erau perfect inteligibile şi utilizate fără complexe de fiecare dintre noi, în viaţa de fiecare zi, şi iată că, printr-o combinare ingenioasă, la care nimeni nu s-ar fi gândit, ele instaurau o atmosferă de poveste.

Datorită poeziilor lui Eminescu, am început să mă gândesc cu atenţie la cuvinte, după ce le considerasem un bun banal şi universal, la discreţia oricui, ca aerul pe care îl respiram. La vârsta de 6 ani am hotărât să devin, când „am să fiu mare”, poet. (Încă nu apăruse în viaţa mea Nicolae Manolescu, care mă va convinge în 1970 să renunţ la poezie şi să scriu critică literară!). Cuvintele ajunseseră pentru mine un fel de „iarba fiarelor”, cu care puteam să desferec sufletele oamenilor.

– Cum era, la tine, la tinereţe, Mihai Eminescu? Dar acum, la maturitate – cum e, cum îl descoperi, cum îl redescoperi?

– Eminescu mi-a făcut, să mă exprim astfel, educaţia sentimentală. De la el am învăţat cum să iubesc o fată, adică nu doar să o iubesc, să o idolatrizez, şi să o acuz de frivolitate, dacă îl prefera pe altul. De la el am învăţat să mă plimb seara pe sub ferestrele iubitei şi să trăiesc voluptuos durerea de a fi ignorat de ea, să o invit la plimbări nocturne, ca să contemplăm împreună luna, să-i scriu poezii de dragoste şi, dacă poeziile îi plăceau, dacă aveau, deci, o putere de seducţie verificată, să le trimit şi altor fete, ca şi cum le-aş fi compus anume pentru ele!

Tot de la Eminescu am învăţat să iubesc pădurea şi să hoinăresc prin ea la nesfârşit, să mă culc „ades lângă izvor”, să mă întind pe câmp, pe spate, şi să mă uit la nori.

Datorită lui Eminescu, am început să văd şi eu, încă din adolescenţă, frumuseţea lumii, pe care mulţi oameni n-o văd niciodată şi trăiesc ca nişte orbi.

Acum, la maturitate (ai evitat cu tact cuvântul „bătrâneţe”...), mă uit la poezia lui Eminescu cu o privire de critic literar. Mă interesează cum anume funcţionează. Prin ce mijloace produce emoţii atât de puternice. De ce anume nu se demodează.

Am acum la dispoziţie şi ediţia anastatică a manuscriselor. Deci, un exemplar din lada cu 15.000 de hârtii volante şi pagini de caiet pe care Eminescu, bolnav, i-a încredinţat-o lui Titu Maiorescu. Iar Titu Maiorescu a transmis-o, înainte de a muri, Academiei Române. Unii mă întreabă de ce am nevoie de „maculatoarele” lui Eminescu. Iată de ce am nevoie. În ediţiile tipărite se găseşte rezultatul gândirii lui Eminescu. În manuscrise există chiar gândirea lui. Tăieturile şi adăugările sunt foarte elocvente pentru a înţelege cum anume crea poetul. Răzgândirile lui dau o imagine a gândirii lui.

– Ai pleda cauza unui Mihai Eminescu „pe persoană fizică”?

– Eminescu era admirabil şi ca om, nu numai ca poet. Era dezinteresat de bunurile materiale, avea o cultură întinsă, bine însuşită (nu primea niciodată o idee în mintea lui înainte de-a o regândi şi-a o face a sa), îşi iubea ţara nu în mod naiv, ci în deplină cunoştinţă de cauză, studiase în Austria şi Germania şi se iniţiase, astfel, în cultura europeană, se purta politicos, chiar ceremonios, practica o gravitate care îi obliga pe cei din jur să renunţe în prezenţa lui la superficialitate, dar avea şi un umor irezistibil, se remarca prin simţul răspunderii şi prin conştiinciozitate, petrecea mult timp în singurătate, cu himerele lui, iar pe de altă parte, frecventa toate mediile sociale, având acces inclusiv la lumea bună (de la familia lui Titu Maiorescu şi până la Curtea Regală, unde l-a introdus Mite Kremnitz şi l-a prezentat reginei Elisabeta a României, pseudonim literar: Carmen Sylva), era intransigent şi demn, iubea patetic, pe un fond de arzătoare luciditate, ştia să vadă tot şi, în acelaşi timp, să ignore ceea ce i se părea neimportant. Iată şi o comparaţie cu un cunoscut poet de azi: Eminescu era matur la 20 de ani, Mircea Cărtărescu este imatur la 60.

– Antume sau postume la Mihai Eminescu? Sau mai degrabă disjuncţia aceasta nu e defel importantă?

– Distincţia e foarte importantă. Antumele sunt poezii pe care Eminescu ni le-a supus atenţiei din propria lui voinţă şi după o îndelungă deliberare. În schimb, nu ne-a dat acordul să-i citim postumele, pe care le considera insuficient lucrate sau chiar ratate. Teoretic (aşa cum a explicat, de altfel, încă de la începutul secolului douăzeci, cel mai bun exeget al poeziei eminesciene, G. Ibrăileanu), nu avem voie să scotocim în vraful de hârtii cu poeziile nepublicate de Eminescu însuşi (mai trebuie spus că tot ce voia el să publice se publica; cade ipoteza că unele texte au rămas inedite pentru că n-ar fi avut unde să le publice).

Interdicţia fost încălcată, fără ezitare, imediat după moartea lui, şi a tot fost încălcată, în repetate rânduri, până în ziua de azi. Avem totuşi o scuză. Eminescu are o valoare ieşită din comun şi nu ne putem abţine să-i cercetăm arhiva. Ne interesează tot ceea e legat de el, chiar şi o însemnare făcută pe un carnet de ziarist, de pe vremea când era acreditat din partea ziarului Timpul la Parlamentul României, sau o adresă notată pe programul de la un spectacol de teatru. Cum să nu ne intereseze poeziile sale rămase nepublicate?

Din punct de vedere literar există, de asemenea, o deosebire dintre antume şi postume. Cele dintâi (cu excepţia textelor puerile şi convenţionale publicate în adolescenţă în revista Familia din Oradea) sunt de o frumuseţe statuară, parcă au existat întotdeauna în adâncul limbii române şi au fost doar descoperite de Eminescu.

Poetul s-a străduit şi a reuşit să şteargă orice urmă a efortului de creaţie. Să demonteze schelele şi să ia resturile de materiale de pe şantier după terminarea fiecărei construcţii.

Textele din a doua categorie sunt, din punct de vedere stilistic, mai greoaie, şantierul este încă vizibil. Antumele le putem evalua, postumele le putem doar explora, în căutarea unor fragmente de o mare frumuseţe, care merită recuperate.

I. Negoiţescu a exagerat – ca să epateze – când a susţinut că postumele sunt superioare antumelor.

– Pasiune pentru Eminescu? Sau raţiune pentru Eminescu? Cum se poate face un mix just, onest între aceste două atitudini posibile de raportare la el?

– Emoţionez, deci exist. Acesta poate fi dictonul fiecărui poet. Iar noi, cititorii, dacă nu suntem capabili să ne emoţionăm, dacă suferim de frigiditate afectivă, degeaba ne apropiem de literatură. Pe Eminescu trebuie să-l citim într-o stare de disponibilitate sufletească. Nu neapărat cu pasiune, ci cu dorinţa de a intra în joc. Cine nu se livrează lecturii şi rămâne încordat nu are acces la farmecul inegalabil (sau, în orice caz, neegalat până acum) al liricii eminesciene. De raţiune nu e nevoie în acest caz. (Chiar dacă, în general, e nevoie de raţiune în lume.) Când te dai într-un scrânciob, nu e nevoie să fii raţional. Trebuie doar să te laşi în voia lui şi să trăieşti un fel de beatitudine a zborului.

– Există, crezi, superlative neadecvate plasate în raport cu Mihai Eminescu?

– Nu. Dar toate devin inadecvate dacă se repetă. G. Călinescu, de exemplu, a împrospătat lexicul elogiilor, vorbind de „poetul nepereche”, dar alţii, după el, au repetat de mii de ori această sintagmă originală şi au transformat-o într-un loc comun antipatic.

– Pe de altă parte, există tendinţa de a formula că Mihai Eminescu e excelent în toate. E justă o asemenea apreciere? E ea cum-se-cade?

– Bineînţeles că Eminescu nu e excelent în toate. Pentru că nu s-a ocupat de... toate. Dar în orice domeniu s-a manifestat, a fost excelent.

– Cum poate fi făcut viu, actual Mihai Eminescu? Nuanţez întrebarea: prin lectura sa atent㠖 şi, dacă se poate, dincolo de (dar incluzând desigur) literatura sa pe care o ştim din curricula şcolar㠖 sau e suficientă invocarea/ evocarea acestuia?

– Ai numit, inspirat, exact condiţia care trebuie îndeplinită pentru a-l reînsufleţi pe Eminescu: lectura atentă. Trăim, în general, foarte neatenţi, nu observăm când cineva plânge în metrou, lângă noi, şi nici nu ne uităm la cer decât atunci când vrem să aflăm dacă plouă şi trebuie să ne deschidem umbrela. La fel ne gândim şi la Eminescu, în treacăt, superficial. Iar poeziile sale le citim în diagonală, ca pe un articol de ziar. În mod surprinzător pentru mine, aşa l-au citit şi mulţi critici şi istorici literari din toate epocile (unii dintre ei de mare prestigiu). Mare greşeală!

Chiar şi informaţiile despre viaţa sa trebuie parcurse cu atenţie, cu efortul de a înţelege şi cu imaginaţie. Nu-l facem mai adevărat pe Eminescu, nu-l... umanizăm clamând (eventual în revista Dilema) că era scund şi avea picioarele păroase.

– Cărei vârste – dintre cele ale tinereţii, ale maturităţii sau ale bătrâneţii – crezi că îi este mai puţin adecvat Mihai Eminescu? Sau, poate că felul acesta de a pune problema este total neadecvat?

– Eminescu poate fi citit la orice vârstă. Totuşi, ca să nu rămân la un răspuns evaziv, cred că mai bine ar fi ca un tânăr să-i citească biografia, iar un matur, opera. La bătrâneţe, ar trebui recitite şi biografia, şi opera.

– De ce aşa de mulţi oameni simt nevoia să vorbească solemn, rigid, crispat despre Mihai Eminescu? Sigur, admirativ, dar orişicât...

– Pentru că nu l-au citit şi n-au nimic de spus despre el. Îl admiră din obligaţie. Dacă l-ar citi, s-ar entuziasma şi ar putea vorbi ore întregi despre el, fie şi într-un limbaj naiv; ar fi însă limbajul lor, nu limba de lemn a discursurilor oficiale.

– Întrebarea de mai înainte duce cu sine încă una, oarecum ascunsă: cum crezi că este firesc să se vorbească despre Mihai Eminescu? Cum recomanzi să fie el citit?

– Cred că este firesc ca despre poeziile lui Eminescu fiecare să vorbească în stilul lui, nu în stilul altora. Înainte de aceasta, trebuie ca, şi de citit, fiecare să-l citească în stilul lui. Aceasta ar trebui să facă şi criticii literari. Să regăsească, într-un fel, candoarea pe care o aveau în copilărie când citeau Jules Verne. Să se lase seduşi şi transportaţi de poezia eminesciană, nu să o ia în stăpânire cu morgă de specialişti. Să funcţioneze în doi timpi. Să aibă întâi o receptivitate feminină şi abia apoi să devină bărbaţi decişi şi autoritari. Recomandarea li se adresează şi femeilor care se ocupă de eminescologie!

– Ce îi poate da unui tânăr de 14 ani, de 16 ani, de 18 ani – unui tânăr de astăzi „hiperconectat/ în reţea” – Mihai Eminescu?

– Eminescu nu este un poet depăşit, lucrurile stau exact invers, noi suntem depăşiţi de el şi trebuie să-l ajungem din urmă. Un tânăr care l-ar citi şi-ar crea prilejul de-a face un pas înainte, abandonând mimetismul bătrânicios în care se complace purtând blugi rupţi şi sărutându-se cu guma de mestecat în gură. Şi-ar educa în sfârşit sensibilitatea. Şi-ar educa privirea şi ar ajunge să vadă frumuseţea misterioasă a lumii, nu doar pe aceea ieftină din vitrinele magazinelor.

În plus, un asemenea tânăr ar afla că este un noroc să aibă limba română ca limbă maternă.

– Locurile comune – fie ele, cum spuneam, în registru admirativ – ajută opera lui Mihai Eminescu? Sau o pun între paranteze? De fapt: care sunt riscurile de a ne raporta la opera lui Mihai Eminescu şi la personalitatea sa din acest unghi – al unor locuri comune?

– Opera lui Mihai Eminescu nu o ajută (şi nici n-o urâţesc). De fapt, nu o ating. Dar îndepărtează publicul de ea. Fac un deserviciu imens culturii române. În special clişeele din timpul comunismului sunt rebarbative, iar folosirea lor ar trebui sancţionată cu amenzi mari. Cu ani în urmă am publicat în România literară un articol cu titlul Spălarea cu furtunul a statuii lui Eminescu. Citez din mine însumi cu evlavie, ca dintr-un clasic:

„Straturi groase de prostie şi kitsch s-au aşezat de-a lungul a aproape cincizeci de ani peste imaginea publică a lui Eminescu. A venit vremea să înlăturăm aceste sedimente (care, oricum, nu sunt mai durabile ca bronzul) şi începutul l-am putea face întorcându-ne la opera sa. Este o întoarcere, din fericire, posibilă, întrucât, cu chiu, cu vai, după lupte seculare care au durat chiar o sută de ani, s-a încheiat de curând editarea acestei opere.

Cu mai mulţi ani în urmă, într-o zi însorită, câţiva muncitori spălau cu furtunul extraordinara statuie a poetului din faţa Ateneului. Scena mi s-a părut atunci brutală. Acum însă cred – bineînţeles, vorbind la figurat – că aşa trebuie să procedăm pentru a curăţa eminescianismul de contribuţia exegetico-propagandistică a autorităţilor comuniste. Este o contribuţie care nu diferă prea mult ca substanţă de stratul de praf, funingine şi găinaţ de pe statui“.

– Când e instrumentalizat Mihai Eminescu?

– Ori de câte ori e folosit ca mijloc de propagandă. Sau... de seducere a unei femei de către un bărbat. Încercările acestea de utilizare a gloriei lui Eminescu au ceva grotesc. Dar sunt şi dovezi indirecte ale extraordinarei faime de care se bucură poetul. A devenit un personaj aproape legendar (unii îl consideră, în mod caraghios, „sfânt”!)

M-a înduioşat să văd cum în cimitirul Bellu din Bucureşti mormintele a numeroşi scriitori se... înghesuie ca să fie cât mai aproape de mormântul lui Eminescu. Este ca şi cum acei scriitori ar încerca, post-mortem, să obţină şi ei puţină nemurire.

– A ţinut marele nostru întemeietor spatele multor parveniţi în cultura română? A făcut el – el şi opera sa – carierele unora care nu meritau o asemenea ascensiune profesională?

– Mulţi, ca să urce panta afirmării lor, şi-au agăţat săniuţa de camionul operei lui Eminescu. Dar acesta este un fenomen inevitabil. Se petrece şi în vremea noastră. Monica Lewinsky a câştigat milioane de dolari cu o carte în care a povestit pe larg cum şi-a pătat rochia cu sperma lui Bill Clinton.

– Dintre numele mari ale culturii române, cine crezi că l-a ratat – fie văzându-l mai puţin decât era, fie, în sens opus, punând în dreptul lui Mihai Eminescu mult, prea mult?

– Sunt mulţi care l-au ratat, nu preţuindu-l prea mult sau prea puţin, ci rămânând străini de poezia lui şi prefăcându-se că o înţeleg. Pentru mine, cea mai mare dezamăgire este G. Călinescu, care în celebra sa monografie în cinci volume, Opera lui Eminescu, din 1932-1934, face un galop critic spectaculos prin întreaga lirică eminesciană, nu ca s-o vadă şi s-o descrie, ci ca să fie el văzut, galopând.

Dintre exegeţii de azi, m-a dezamăgit Ioana Bot, de profesie... eminescolog, care are o cultură literară remarcabilă, dar şi o inaderenţă tristă ca o infirmitate la frumuseţea poeziei eminesciene.

– Cum ţi-l imaginezi pe Mihai Eminescu? Cum era el, cum crezi că era el?

– Nu mi-l pot imagina. Uneori îmi vine să cred că nici n-a existat.

– Dacă ar fi posibil – un mic dejun sau un prânz sau o cină cu Mihai Eminescu? Ce ai alege?

– O cină, dar nu cu Mihai Eminescu, ci cu Veronica Micle. Cu Eminescu aş vrea să mănânc, într-o poiană dintr-o pădure de fagi, din Bucovina, alune şi fragi culese de mine. Ce fericire – să culeg alune şi fragi pentru Eminescu! Iar apoi să bem amândoi – el primul – apă limpede dintr-un izvor, cu palmele făcute căuş!

Nr. 01 / 2019
Şedinţa Consiliului Uniunii Scriitorilor din România din data de 7 decembrie 2018

Premiile Filialei Craiova a Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2017

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

La steaua, aceea, prin diverse dioptrii
de Gabriel Coșoveanu

Şedinţa Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor din România din data de 6 decembrie 2018

Marii oameni de acţiune ai lumii (2)
de Gheorghe Grigurcu

vitrina cărților

Note la Paradisul dantesc citit de Patapievici
de Adrian Popescu

Generații sacrificate
de Nicolae Prelipceanu

Despre populisme în România. Din toate câte nimic
de Mihai Ghițulescu

O capodoperă: Călăii. O istorie mondială a comunismului
de Cristian Pătrășconiu

Frânturi de realitate
de Aura Dogaru

„Un gând trist care dansează”
de Simona Preda

Călătorii sub semnul dorinței de „civilizație” și „modernizare”
de Daniela Micu

Poveste de dragoste în ritm suprarealist
de Gabriel Nedelea

Fântâna iluziilor
de Gabriela Gheorghișor

Eminescu nu este un poet depășit, noi suntem depășiți de el și trebuie să-l ajungem din urmă
de Alex Ștefănescu

Palincă de inimă albastră
de Dumitru Ungureanu

vitrina cărților

Iubire și sori și stele
de Daniela Firescu

Raportul poetului cu sine
de Dan Ionescu

Poezie
de Alexandra Maria Bogdan

Mutilatul
de Ion Munteanu

Lucian Blaga, critic subtil al epocii comuniste
de Toma Grigorie

Unde ne sunt cititorii? (1)
de Mircea Gheorghe

Ravagiile pasiunii și ale speranței
de Viorica Gligor

Strălucirea onctuoasă a duplicității
de Gabriela Rusu-Păsărin

Sonata Gustav
de Rose Tremain

Florin Mitroi /Ani de Zile
de Cătălin Davidescu

© 2007 Revista Ramuri