Aici se cuvine să facem un popas şi, turnând altă porţie de palincă în pahar, să precizăm că 13 piese din 14 sunt compoziţii recunoscute (şi, unele, celebre) din repertoriul blues-rock american. Jimmy Reed, Willie Dixon, Otis Rush, T-Bone Walker, Bo Diddley, Ledbetter sau Carl Perkins figurează între compozitorii acestor cântece devenite clasice şi pretabile – cum bine se aude – la aranjamente dintre cele mai năstruşnice. Să cânte la frunză Mystery Train, săltăreţul blues de vagabondat pe câmpiile Americii, numai unor muzicieni destupaţi la minte li se putea năzări! Dar ce poate fi mai potrivit pentru peregrinarea cu turmele de oi decât sunetul acestui „instrument” pe cât de simplu, pe atât de potrivit în exprimarea unor sentimente bogate, complexe, sfâşietoare? Americanii cultivaţi, care i-au invitat pe clujeni la Institutul Smithsonian, au înţeles clar ce ascultă. A mixa blues-rockul tradiţional din Statele Unite cu învârtitele, ceardaşurile, horele, bătutele şi băutele locuitorilor din pipărata noastră ţară, „întinsă pe munţi şi pe văi” – iată o idee ce putea să aducă mult folos asociaţiei băştinaşe de antren şi veselie, numită formaţie de rock sau de blues. Însă, în „buna” tradiţie locală, s-au cam ales praful şi cioburile din boroghina risipită şi recipientele sparte pe la jumătatea petrecerii. Linguşiţi de profitorii culturali neaoşi, Nightlosers au dat-o pe alte activităţi, după cum le-au venit inspiraţia şi banii. Bateristul a plecat în Canada, basistul a trecut într-o lume mai bună, vocalistul s-a apucat de regizat filme, toată lumea şi-a găsit preocupări de subzistenţă. Show-bâţul din România nu acoperă necesităţile, cât ar fi de minime, ale celor devotaţi unei cariere artistice oneste.

Doar managerul din acei ani al trupei se hazardează mai departe într-o activitate care-i aduce nenumărate bătăi de cap. N-ar trebui să mire pe nimeni că el este un italian îndrăgostit de România, pe nume Roberto Bianchi, zis „Mr. Scarecrow”. Câte trupe a pus pe roate şi pe scene? Cred că nu le mai ţine socoteala. N-am habar dacă o fi având rădăcini pe plaiurile noastre, ca mulţi latini descălecaţi în Dacia, dar sigur e bolnav de blues, şi nu-i trece, oricâtă pălincă ar folosi la frecţii externe şi interne. (Şi nici nu ştiu dacă bea alcool!)

I-am ascultat cu plăcere pe Nightlosers în pomenita noapte, ba chiar am oferit fiecăruia câte un exemplar din cărţile mele, atunci apărute: Prunele electrice şi 10 legende ale bluesului. N-aş fi refuzat gestul reciproc, un CD sau o casetă cu autograf de la toţi cinci, dar nu pentru recenzie în revista muzicală la care scriam săptămânal: cronică făcusem deja, cumpărasem discul. Pesemne că nu le-am dat şi-o revistă (tirajul se epuizase!), „au uitat” la uşă promisiunea de la tejghea...