Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Made in Japan: stihie, năpastă, iubire

        de Daniela Firescu

„Dacă n-o vezi că vine, aia nu mai e moarte!”

NĂPASTA de Ion Luca Caragiale

• Teatrul Dramatic „Ion D. Sîrbu” din Petroşani

• Regia: Alexandru Boureanu

• Scenografia: Costinela Ungureanu

• Asistent Regie: Amelia Toaxen

• Distribuţia:

Corina Vişinescu

Amelia Toaxen

Radu Tudosie

Dragoş Măceşanu

Mihai Alexandru

În „instantaneul” Începem, artă poetică caragialeană, personajul surpriză, Doamna abracadabrantă, dincolo de apariţia intempestivă şi replica celebră: „Ce vă pasă cine sunt! Sunt şi mă cheamă nimeni...”, dezvoltă un adevărat manifest despre arta şi menirea actorului: „...când ies pe scenă, să fie nişte posedaţi; să aibă un demon în ei; prin ochi, prin sprâncene, prin gură, prin vârful degetelor, prin toţi porii, să scoaţă pe demonul acela şi să-l sufle asupra mea. O clipă să nu-l ierte pe spectator a-şi veni în fire, a-şi da seama de ce vor cu el: să-l ia repede, să-l zguduie, să-l ameţească, să-l farmece, să-l vrăjească...”. În spiritul acestei teatralităţi stihiale este pusă în scenă Năpasta, la Teatrul Dramatic „Ion D. Sîrbu” din Petroşani. Alexandru Boureanu provoacă şi actorii, şi spectatorii şi transferă acţiunea în spaţiul teatrului japonez, o succesiune de microcosmosuri elaborate vizual, unde jocul deghizărilor, al măştilor este esenţializat. Impulsul minimalist e prezent din prima scenă, un teatru de lumini şi umbre, scena cufundată în întuneric şi chipurile celor trei personaje sunt singurele vizibile. Impactul este puternic, chipul pictat, ascuns sub măştile teatrului kabuki şi pe măsură ce acţiunea creşte devine evident că influenţa nu este una de suprafaţă, iar Anca, în dorinţa ei de răzbunare, e cuprinsă de o exaltare violentă, de un rafinament al disimulării tipic eroinelor lui Kurosawa. Iar o temă adiacent㠖 prefăcătoria – e adusă în prim-plan de dialogul celor trei măşti, trei personaje care mint (ca în Rashômon), care vorbesc de cei care „se prefac proşti, se dau cu binişorul”, „şi ăsta era şiret”, dar şi de urmările unor astfel de stratageme „cine se preface atâta vreme aşa şi să nu fi fost nebun, tot acolo ajunge”. Schimbul de replici se petrece cu spatele întors, un dialog oblic, Anca are o poziţie nefirească, toţi sunt suspicioşi, toţi se ascund sub diferite măşti. Gheorghe ia rolul mediatorului, dar e îndrăgostit în secret de Anca, Dragomir, suspectul nedovedit, ţine de scenariul nevinovăţiei, iar Anca închide cercul intrigilor, văduva celui ucis intră într-o căsătorie-complot pentru a-l demasca pe Dragomir.

Dedublarea Ancăi e „clarificat㔠într-un moment spectaculos, prin ambiguitatea sa, ea intră într-un armoire cu oglinzi duble şi printr-un truc reapare însoţită de dublul ei, fantoma, invenţie ce vine ca un mecanism de autoapărare, ipoteză dezvoltată din mărturisirea ei: e cu neputinţă să te prefaci atâta vreme fără să-ţi pierzi minţile. În acest hăţiş de plăsmuiri, minciuni şi trucuri, Ion, condamnatul inocent, e singurul care nu poartă mască. Chiar dacă îşi asumă şi proclamă vinovăţia, e doar victima circumstanţelor. Şi pentru a marca statutul lui, regizorul decide să-l trimită pe scenă fără mască, o mişcare intenţionată care îşi va releva sensul în final, ca şi alte soluţii regizorale, în acest spectacol lucrat foarte minuţios, ca un puzzle în care toate piesele se îmbină. Stratagema măştilor permite o realcătuire, o redefinire a personajelor. În centrul lor stă Anca (Corina Vişinescu), apariţie fragilă, nervoasă, într-o permanentă tensiune, o răutate inflexibilă pare să o conducă, un fel de Lady Macbeth din Throne of Blood al lui Kurosawa, cu obsesia răzbunării eroinei lui Tarantino din Kill Bill. Imobilitatea ei în timp ce vorbeşte cu Gheorghe şi Dumitru, dansul mâinilor în timp ce-şi întinde capcanele, falsul atac cu pumnalul, vocea şoptită, insinuantă şi neliniştitoare, animată parcă de forţe incontrolabile, totul favorizează acel „ritm infernal” la care visa Caragiale, care „să atace spectatorul în sensibilitatea lui”, fără să cadă în capcana gesturilor excesive.

Tot în direcţie minimalistă, fără arsenalul „posedatului”, este imaginat şi Ion, aproape în toate scenele în echilibru pe un butuc, suspendat între două lumi, între două realităţi. E un nebun vesel, „Iooon” se anunţă bucuros, şi aceeaşi seninătate veselă o afişează mereu, un fel de „râsu-plânsu”, şi este meritul lui Dragoş Măceşanu, care menţine această oscilaţie. De altfel, atenţia la detalii dă consistenţă personajului: intervenţia armonicii în momente cheie sau scena în care e speculată diferenţa de înălţime în relaţie cu Anca, amintind de uriaşul naiv din Oameni şi şoareci, aparent inofensiv. Accesul de violenţă, clipa de adevăr vin din înfruntarea cu Dragomir, „Tu eşti dracu gol!”, acuză Anca şi, ca într-o exorcizare simbolică, Ion şi dublul Ancăi îl „taie” pe Dragomir cu fierăstrăul.

Influenţa teatrului oriental nu se rezumă la măştile personajelor, la anumite rezonanţe muzicale. Există o orientare spre ritm şi mişcare şi, consecutiv, spre imaginarea unui limbaj teatral care să ofere, dincolo de rezolvarea psihologică, de sentimente şi pasiuni, de cuvinte, acea experienţă pe care o oferă mimica, mişcarea personajelor, limbajul în spaţiu. În acest sens, scenografia propusă de Costinela Ungureanu susţine versiunea exotic-poetică a Năpastei, un teatru al imaginii, de la jocul de lumini şi oglinzi înşelătoare, care, după ce şi-au împlinit menirea, rămân suspendate, metaforă a re-prezentării, la luna verde-irizant, lună plină ce tulbură somnul, aduce nebunia, iar aburii de ceaţă desăvârşesc imaginea, o rătăcire, o nebunie colectivă ce-l face pe Ion să-şi ia viaţa, până la copacii răsturnaţi, stihii dezlănţuite, cadru perfect pentru capcana întinsă de Anca. Dragomir şi Anca „înlemnesc” la propriu, se acoperă cu încă o mască, o mască de lemn asemănătoare cu cea aşezată pe chipul lui Ion când e „pus în scânduri”, secvenţă ceremonială stranie, care, împreună cu bocetul-blestem pe care-l cântă Anca, provoacă atât compasiune, cât şi tensiune şi tumult.

Alexandru Boureanu propune un alt tip de „tragedie a răzbunării”, nu numai prin regândirea textului din perspectivă orientală, cât şi prin opţiunea pentru un discurs vizual, care recuperează îns㠄teatrul fierbinte”, sensibilitatea incandescentă, spiritul lui Caragiale.

© 2007 Revista Ramuri