Am ajuns prima oară la Veneţia în octombrie 1981, ajutat de nişte prieteni din Germania, de altfel plecaţi din România, care mi-au depus cei 100 de dolari necesari ca să fiu luat în seamă de Direcţia de Paşapoarte, un birou mascat al Securităţii. În prealabil îi cumpărasem eu, de la un prieten mai vârstnic, cu 45 de lei bucata, pe când preţul lor oficial era de vreo 12 sau chiar 18 lei. Numai că la preţul acela, oficial, nu aveai cum şi de unde să-i cumperi, căci statul nu vindea aşa ceva cetăţenilor săi, iar aceştia nici nu aveau dreptul să deţină ceea ce se numea pe-atunci valută. Spre deosebire de lei, care nu erau valută, ci simplă hârtie, şi mai convenţională decât valuta. Iar suta le-am dat-o pe şest amicilor mei germani să mi-o depună în bancă, pentru că dacă m-aş fi dus eu cu ea, pe faţă, aş fi fost arestat pe loc. Statul acela accepta doar pomenile făcute propriilor săi – să zicem – cetăţeni, căci o pomană a unor străini părea depunerea aia.

Când am ieşit pe scările din faţa gării Santa Lucia din Veneţia şi am văzut Canal Grande, cu foşgăiala lui de vaporete şi alte ambarcaţiuni, mai mici sau mai mari, am simţit că sunt acasă, că sunt la doi paşi de casă, deşi între noi erau nu numai aproape 2000 de kilometri, ci şi nu ştiu câte garduri de sârmă ghimpată, la graniţele lagărului socialist. După ce am mai făcut câţiva paşi, mi-am dat seama că, deşi atmosfera mi se păruse familiară, viaţa la Veneţia nu prea era de mine. Mă uitam în vitrine şi vedeam ce nu mai văzusem, atât ca înfăţişare, cât mai ales ca preţ. Brusc, am fost proiectat într-o lume străină şi ostilă. Aşa cum trebuie să-i fi părut fiecărui român sau altui supus al lagărului socialist Occidentul. Nu uit nici astăzi, când lucrurile s-au mai schimbat, cofetăria de la intrarea în Piaţa San Marco şi mai ales cutia de marrons glacés, al cărei preţ, deşi nu l-aş mai putea reproduce, era de neatins (publicasem, cu câţiva ani înainte o carte cu acest titlu, fără să ştiu cu ce se va potrivi el). În altă paranteză fie spus, m-am mai întors de-atunci în Piaţa San Marco, dar cofetăria aia a dispărut, cu cutia ei de marrons glacés cu tot.

Mai târziu, am mai trecut prin ţările occidentale cu acelaşi sentiment al neapartenenţei la o lume străină şi, deseori, ostilă. Cu timpul m-am obişnuit cu ideea că valuta noastră nu era compatibilă cu valuta lor, aşa cum nici democraţia noastră, clamată pe toate drumurile, nu era chiar democraţia lor, că orice aş face nu-mi puteam permite să mă port asemenea lor. Ţin minte cum mă uitam la preţul cafelei din vreo cafenea, înainte de a intra, ca să n-am surprize la sfârşit. Nu că n-aş fi avut suma, ci pentru că dacă ea ar fi depăşit o anumită mărime, m-aş fi privat de lucruri necesare în puţinele zile care urmau.

N-am să pot reproduce niciodată mirarea supusului din lagăr în faţa dezinvolturii cetăţeanului din lumea liberă, a veşmintelor sale şi aşa mai departe.

Dar iată că a căzut şi la noi comunismul şi ne-am trezit, chiar aici, în ceea ce-mi păruse a fi cândva o lume străină. Atâta doar că la noi, mi se pare şi azi, lumea exagerează cu dezinvoltura, veşmintele s-au schimbat între timp mai dihai decât cele din cea mai demult liberă, comportamentul a luat o asemenea turnură, încât îmi spun uneori că ar cam trebui să ne dăm la refăcut, vorba prietenului meu Ion Drăgănoiu, o mulţime de idei despre cele ce ne înconjoară. Bunăoară, definiţia kitschului, care ar fi următoarea într-un dicţionar apărut acum vreo 20 de ani, deşi ea, definiţia, îmi pare, vorba aceea, veche, antică şi de demult: „(Pseudo)artă, în special plastică-decorativă, ale cărei produse se caracterizează prin lipsa gustului estetic, prin imitarea (vulgară) a unor opere sau motive cunoscute, prin forme şi culori care urmăresc să atragă atenţia cu orice preţ, în scopuri comerciale. În literatură, această manieră a dus la fabricarea unor texte artificiale, false, desuete, care urmăreau să emoţioneze printr-un sentimentalism facil, de prost-gust.” Alo, tovarăşu’ autor, cum mai îndrăzniţi să vorbiţi în 1999 (căci de-atunci datează dicţionarul din care am luat definiţia) de prost-gust, când corectitudinea politică nu mai permite aprecierea a ceva ca prost sau bun/deştept, ca să nu pară că discriminezi! Şi când kitschul bântuie şi artele, are şi succes de public şi comercial, când moda abordează stilul care altădată s-ar fi numit şleampăt, cu turul pantalonilor căzut spre glezne şi cu alte detalii pe care mă feresc să le mai menţionez, de teama oficiului sau ce-o fi care pândeşte la cotitură orice încercare de discriminare, când orice incultură nu e altceva decât o altă cultură, când orice doctorat plagiat produce personalităţi publice stimate de cei care nici măcar să copieze un doctorat n-au fost în stare, când…, când… Să continui? Nu cred că e nevoie.

Aş mai adăuga numai că, atunci, aici, îndărătul gardurilor de sârmă ghimpată ale lagărului celei mai bune dintre lumi, visam să călătorim, să ieşim adică dincolo de gard şi să vedem cum e lumea cealaltă, unde tancurile ruseşti n-au ajuns sau nu s-au fixat, dacă totuşi au ajuns în războiul trecut, iar acum, iată, suntem parcă într-un fel de povestire SF, în care nu mai e nevoie să călătoreşti ca să te afli în altă lume. Stai pe loc şi se schimbă lumea în jurul tău, chiar dacă nu întotdeauna chiar în sensul dorit de tine, cel care visai călătorii prin Europa şi prin alte continente, unde, totuşi, nu era şi poate că nici acum nu e exact aşa cum ne arată SF-ul nostru, românesc, de azi.