În Europa de Vest şi în America de Nord e larg răspândit obiceiul ca politicienii să scrie despre ceea ce au făcut. Când vreun fost sau actual din cercurile puterii publică o carte, se produc vârtejuri mai mari sau mai mici în spaţiul public. Şi printre politicienii românii de după 1980 sunt destui care şi-au pus numele pe coperte, dar, cu foarte puţine excepţii, abia s-au văzut în mass-media. De ce? Am în cap o grămadă de speculaţii, dar nu mă încumet încă să le dau drumul pe hârtie.

Sunt un mare consumator de producţii editoriale ale politicienilor. E clar că îmi satisfac astfel nevoia de cancan, s-ar putea să fie şi un pic de masochism, dar mă şi gândesc că ele vor fi importante pentru cei care vor scrie istoria vremurilor noastre, „fiindcă la noi împrejurările politice sunt date uitării, în general, foarte repede” (p. 180). N-om avea (încă?) vreun Marghiloman, Duca ori Argetoianu al anilor ’90-2000, dar avem câte ceva şi contează cu atât mai mult cu cât gestionarea surselor e din ce în ce mai dificilă.

Spre sfârşitul anului trecut, mi-a atras atenţia un volum de însemnări ale – zic cum am apucat – profesorului Cristian Preda. M-ar fi interesat oricum, chiar dacă autorul n-ar fi făcut deturul prin politica mare. În primul rând, pentru că profesorul Preda e printre primii români care au aflat şi au spus mai departe ce şi cum cu „ştiinţele politice”, deci o poveste a devenirii sale intelectuale (mi-)ar fi binevenită. În al doilea rând, pentru că vine din mediul universitar, unde a asumat şi sarcini administrative; or, universităţile sunt nişte microsisteme politice foarte interesante, pe care, în mintea mea de nu-prea-ştiutor, le asemăn cu stătuleţele italiene de pe vremuri.

Am citit cartea de plăcere. E printre puţinele despre care scriu fără să le fi parcurs cu creionul în mână. Lectura nu mi-a fost îngreunată decât de pornirile de a mă uita încoace şi încolo pentru a-mi aduce aminte cum se vedeau faptele din alte unghiuri.

În prima parte, Cristian Preda a preluat o conferinţă (ţinută la Casa Paleologu) despre experienţele sale în ţări „exotice” din Africa, Asia şi America Latină, zone despre care europenii, în general, şi românii, în special, ştiu numai ce află de la diverse canale TV cu animale în sălbăticie. E „caleidoscopul de impresii” al cuiva care a umblat din Nepal până în Bolivia, via Coasta de Fildeş, în calitate de diplomat şi de europarlamentar, şi care, în plus, nu a dat jos niciodată „hainele de profesor” (p. 10). A ajuns până la vârful puterii din ceea ce numim adesea „republici bananiere” şi, mai interesant, a fost observator la alegeri, văzând cum se „mobilizează toate pasiunile şi interesele cetăţenilor şi partidelor”. Dată fiindu-mi sfera preocupărilor, aş fi dorit conferinţa mult dezvoltată – dincolo de „notele şi precizările” introduse – cu detalii privind sistemele politice ale diverselor ţări vizitate.

Dincolo de „exotisme”, interesantă pentru orice român cu televizor şi/ sau Facebook e partea a doua, cuprinzând extrase din însemnările zilnice al unui apropiat al preşedintelui suspendat în 2007 şi 2012. Cristian Preda, după un stagiu în diplomaţie (ca secretar de stat pentru Francofonie), a devenit consilier prezidenţial, apoi a intrat în politică şi a fost ales europarlamentar, fiind în prezent în ultimele luni de mandat.

Cele două perioade reţinute, cele din jurul referendumurilor de suspendare, au fost vremuri în care România a luat foc, când, fără a exagera, putem zice că s-a creat o isterie generală, când în ambele tabere raţiunea era sufocată. Toată lumea simţea enorm şi vedea monstruos. Mulţi poate nu-şi mai dau seama de gravitatea situaţiilor (în special a celei din 2012), pentru că între timp au mai fost câteva perioade de isterie şi, în general, ce e mai apropiat în timp tinde să estompeze ce s-a întâmplat mai demult. Am avut mereu impresia că noi, plebea, dăm scandalurilor politice o mult mai mare amploare decât cei (aparent) implicaţi în ele. De la Cristian Preda aflăm cum se inflamaseră lucrurile chiar în cercul strâns din jurul preşedintelui suspendat: „...amicii mei politici au început să exagereze şi ei: M. [autorul numeşte personajele, reducerea la iniţială îmi aparţine] vorbeşte despre «război civil», iar ceilalţi o ţin una şi bună cu «lovitura de stat», deşi e evident că e vorba doar despre o criză – ce-i drept, gravă – a regimului” (p. 168). Nu avem încă surse din tabăra adversă, dar putem bănui că acolo oamenii începuseră să creadă că în România era o „dictatură”. Fie şi din citatul de mai sus, se vede că autorul şi-a ţinut cât de cât cumpătul chiar în plină isterie. Cu nedisimulată mândrie, zic că se vede superioritatea politologului...

De altfel, dincolo de „istoria mare”, din text se vede – e adevărat, nu foarte clar, că e un jurnal intim – şi „destinul individual”. La început, în 2007, profesorul, deşi avea destulă experienţă cu politicienii, nu se simţea chiar în largul său printre ei: „... ezit în privinţa angajării în politică, în sens partizan. Nu mă văd aliniat la ordinul unui partid” (p. 104). Poate pentru că, spre deosebire de alţii, ştia dinainte, din cărţi şi dintr-un alt fel de a privi lucrurile, ce înseamnă afilierea la un partid. După câtva timp a făcut pasul, a devenit membru cu carnet, a candidat, a fost ales, a început să se comporte tot mai mult ca un politician. Se observă asta şi din însemnări – o şi recunoaşte: „realizez că am început să gândesc politica în termeni brutali” (p. 126) – şi îndrăznesc să spun că s-a observat şi din prestaţiile publice. Totuşi, nu aş zice mai mult de „ca un politician”, din trei motive: (1) După cum ziceam mai sus, nu şi-a lăsat gândirea pradă umorilor şi intereselor imediate. (2) Nu a îngroşat obrazul asemenea altora, păsându-i încă de vox populi: „... un alt tip m-a făcut «idiot». Aşa, trecând la pas pe lângă mine. Sinistru.” (p. 165); „... lângă biserică suntem fluieraţi. A fost unul dintre cele mai stânjenitoare momente trăite vreodată de mine” (p. 174). Mi se pare că totul e concentrat în constatarea amară din 29 august 2012: „... am de-a face mai mereu cu jurnalişti... care sunt mai politizaţi decât sunt eu” (p. 174). (3) A păstrat o oarecare naivitate, crezând că există limite ale mârşăviei: „Flerul de profesor îmi spune că e vorba despre unul dintre cei care ar face aşa ceva [plagiat, n. M.G.]. Dacă lucrurile ar sta în acest fel, comparaţia cu preşedintele Ungariei, care a demisionat acum câteva săptămâni, după ce a plagiat acum 20 de ani, l-ar dărâma pe...” (p. 126). Flerul nu l-a înşelat, comparaţii se mai pot face câteva, dar plagiatul n-a dărâmat politic pe nimeni.

Sigur, nu povestea unui politolog în rol de politician va interesa în primul rând publicul larg, ci ansamblul jocurilor politice, cu situaţii încâlcite, lovituri de teatru etc. Sunt bucăţi care ar putea fi împrumutate de autorii de scenarii cu subiect politic, gen All the President’s Men, The West Wing sau, exagerând, House of Cards.

Personajele pot fi grupate în două categorii: politicienii „de meserie” şi „meseriaşii” din alte domenii ajunşi, asemenea autorului, în politică, numiţi de adversari „intelectualii lui...”. Sunt subiectiv: cei din urmă mi se par mult mai interesanţi. Reţin un C. care nu avea mare legătură cu ce făcea (s-a văzut de la distanţă), un D. care fibrila pentru funcţii, o M. care, deşi poza în „doamnă de fier”, se cam pierdea cu firea, un T. care „nu poate abandona latura sa ludică” (p. 144).

La final, nu-l pot ocoli... Peste toţi şi toate e preşedintele dublu suspendat. El e „subiectul logic”/ „complementul de agent” al cărţii. De la început, m-am gândit că pentru a-l intui cât de cât ar fi utilă o lectură în paralel a Însemnărilor... cu Cronica de Cotroceni a Adrianei Săftoiu (Polirom, 2015), chiar dacă se suprapun doar puţin cronologic. Dacă cea din urmă are un aer de urăsc-iubesc, Cristian Preda e mult mai moderat în prezentarea fostului său şef; nu emite judecăţi, ci îi notează stările, atitudinile, acţiunile. Impresia pe care o lasă preşedintele e „mai degrabă bună”. În Post-scriptum, autorul a rezumat totul în nota „Despre modul de lucru al preşedintelui”, care îmi confirmă vechea intuiţie că spontaneitatea spumosului personaj e doar aparentă, că în spatele celor mai multe vorbe ale sale (fericite sau nefericite) stă multă zbatere de nervi: „...ştia să asculte. Formatul discuţiilor varia. Uneori chema la el în birou doi-trei consilieri, alteori mai mulţi. Stătea mereu în capul mesei şi fuma, interzicându-le celorlalţi să facă la fel. Cântărea toate argumentele expuse. Îşi făcea scurte note, scriind încet, de parcă ar fi pictat fiecare literă în parte. Nu era autoritar. Avea grijă ca nimeni să nu se simtă ignorat. Nu ezita însă să spună că nu e de acord să facă un lucru pe care i-l recomandau colaboratorii săi... Părea mai exigent atunci când vorbea doar cu mine...” (pp. 189-190).

Aştept cu nerăbdare să văd ce şi cum vor zice istoricii; până atunci, mai sper la mărturii din interior.