Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Cum se mai visează pe lumea cealaltă

        de Ştefan Vlăduţescu

Al doilea volum de poeme al profesoarei Eleanor Mircea, Visând sub iarbă, arată continuitate ca univers şi strategie poetică în raport cu volumul de debut, Eram bătrână şi-am murit (Craiova, Editura Aius, 2016). În cartea din 2016 se alegea ca strategie poetică o întoarcere a privirii lirice către trecut. În siajul aceleiaşi strategii, în cartea de faţă avem de a face cu o ridicare a privirii de „sub” către deasupra. În schimb, dacă primul volum avea alură retrospectiv-constatativă, cel de acum este modulat de reverie, de visare, de vis. Spre deosebire de primul, de asemenea, acesta se bucură şi ne bucură de escorta critică introductivă, revelatoare, a unui critic literar cu statut şi statură precum Emanuela Ilie, conferenţiar universitar la Facultatea de Litere de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.

Motto-ul cărţii Visând sub iarbă ne furnizează o lentilă de lectură şi interpretare: „Visez sub iarbă/ la cerul albastru/ lipit înapoi/ bucată cu bucată”. Situaţia lirică ce se schiţează este aceasta: a) cerul a căzut peste eul liric şi s-a făcut bucăţi; b) deja cerul este la pământ; c) eul însuşi a trecut în condiţia celor veşnice, figurată, de altfel, şi în primul volum („am murit”) şi se află acum sub cerul devenit una cu pământul; d) în prezentul poetic, eul liric visează de „sub iarb㔠cum cerul s-a dus la locul lui, s-a „lipit înapoi” de cer „bucată cu bucată”.

Mişcarea discursivă a eului liric este de a visa de după ce nu mai este, de a visa fără sinele viului. Eul liric se dedublează. El nu mai este şi totuşi este, a fost şi nu mai este. Pe de o parte, este trecut sub iarbă, dus dincolo, ajuns în nefiinţă şi, în acelaşi timp, pe de altă parte, este activ şi face ordine în imaginarul poetic. Nefiinţa este atât de prezentă în interiorul fiinţei, încât principala interogaţie ce modelează şi modulează întreg volumul se arată a fi aceea dacă moartea nu este tot ce se visează: „mă întreb/ dacă nu este ea/ tot ce-am visat vreodat㔠(Tot ce-am visat). Trecut prin măreţia somptuoasă şi prin disoluţia neîndurătoare a iubirii (Paint it black), prin moartea condamnată a iubirii (Dosar penal), prin moartea tatălui (Supa de pasăre), eul liric este ca şi mort în termenii liniştii, inocenţei, delicateţii şi fericirii.

Ce a fost de spus s-a spus, ce a fost de făcut s-a făcut. Luptele fără sens care ne-au ucis au fost purtate. Ba chiar se vede şi, în plus, toate ne spun că am murit. Acum nu ne rămâne decât ca din viaţa de „sub”, din viaţa de apoi să visăm la viaţa de dinainte şi de deasupra. Acum de dincolo se visează în sus; de sub iarbă se visează la cer (Motto), de sub ocean se visează la gheţarii de deasupra (Adio), „toate prinţesele sunt triste şi urâte/ (…)/ sub un felinar” (Bad chice). Moartea este o babă care „stinge lumina”; atunci „se face frig/ peste lume/ şi nu mai e nimeni/ să ne zică noapte bună/ sub oceanul îndepărtat/ de deasupra/ … şi deodată/ nu mai înţeleg de ce curg gheţarii pe cer” (Adio).

Am zice că în ordine simbolică poezia aceasta aduce la cuvinte solia lirică a unui mort, a cuiva care este mort şi imun în raport cu iubirea care a trecut, a cuiva care a cheltuit în zbateri inutile toată energia de care dispunea, a cuiva care epuizat se lasă sfâşiat, a cuiva lăsat fără inimă şi cu viaţa la podea: „Paşii tăi mi-au trecut peste inimă/ de prea multe ori” (Tac); „Pe această podea/ zace întinsă ca o foaie/ ca o mochetă/ inima mea/ (…)/ inima mea, pe care voi călcaţi/ nepăsători/ dansând capricii” (Epitaf).

Doar poezia poate face minuni, doar poetul poate aduce la viaţă eul liric visând sub iarbă: „Numai poetul/ sărută faţa rece a morţii/ încremenită sub lespezi/ şi visează să o trezească/ (…)/ crezând că zâmbetul lui/ va ţâşni precum razele/ sub tâmpla rece a Euridicei” (Numai poetul). Poezia nu admite deocamdată nicio salvare. Se întrevede totuşi o speranţă: „vino/ să înviem împreun㔠(Vino).

Aceasta este linia de forţă a volumului care ilustrează ideea poetică a celui dus care visează de sub către lumea de deasupra şi în evenimentele acestei lumi. Este dus, iar visul lui îl face strigoi ce îngrozeşte pe cei vii: „şi degetul meu/ vă urmează/ până în spasmele finale/ din actele voastre de muritori/ îngheţaţi în fiori” (Strigoiul).

Pe liniile secundare, într-o oarecare măsură interesante şi ele, catagrafiem versuri ca acestea: „Fată, ce ţărancă/ e aia/ uite/ ce pantaloni cu modele de leopard are/ (…)/ Fată, şi prostul ăla al ei” (Ce ţărancă); „dă check-in-ul din grădină/ face selfie cu căţelul/ şi s-a tag-uit cu mielul” (Cântec).

Se vede că Eleanor Mircea dispune de un instrumentar extins de tehnică poetică, pe care îl exersează parcă şi pentru a-l ţine în priză. Per ansamblu, dincolo de aceste explozii solare, volumul se arată unitar, este coerent construit pe o idee poetică memorabilă şi face lectorul să vibreze şi să mediteze.

 

© 2007 Revista Ramuri